La Teaca, Bachus a trecut pe spirt!

De când e lumea viţei de vie şi vinului, licoarea zeului Bachus, el însuşi o inegalabilă plăsmuire a unor minţi avântate, s-au închinat imnuri de slavă. La Teaca, aşezare săsească medievală, cu secole în urmă, dealurile care o înconjoară erau plantate de saşi cu viţă de vie încă din sec. al XIV-lea. După cel de-al doilea război mondial, viile le-au fost confiscate şi trecute la CAP, iar unităţile agricole de stat nou înfiinţate au plantat sute de hectare cu viţă de vine din cea nobilă, vinul obţinut aici fiind cunoscut în întreaga Europă.

După mascarada din dec. 89, viile au revenit proprietarilor, atâţia câţi au mai rămas, iar plantaţiile cu viţă de vie ale fostei IAS au dispărut, ca şi cum n-ar fi existat vreodată. An de an însă suprafeţele cultivate cu viţă de vine se reduc dramatic. Astfel, în aproximativ 30 de hectare existente în urmă cu 10-15 ani, în prezent sunt exploatate doar 7-8 hectare, tendinţa fiind abandonarea aproape totală a acestei nobile îndeletniciri. Motivele sunt mai multe: îmbătrânirea populaţiei, înmulţirea bolilor şi dăunătorilor specifice viţei de vie, factorii de climă, dar şi lipsa desfacerii vinului. Cel mai distrugător „dăunător”, însă, al viţei de vie şi agriculturii în general s-a dovedit a fi clasa politică post-decembristă, care a distrus deliberat această ramură a economiei naţionale, care putea salva ţara de la dezastrul economic de azi, în prezent 80% din suprafaţa arabilă este neexploatată, în condiţiile în care se importă 70% din alimente. Cui slujeşte această situaţie catastrofală? Ce se întâmplă cu acest popor debusolat şi îndobitocit de atâta spirt băut din paharul nespălat al economiei subterane?

Dar să nu fim trişti! Să dăm ascultare îndemnului celebrului poet persan Hafez: „Vino! Vino! Să pornim cu barca pe un roşi râu de vin!” Necazul este acela că prin Teaca curge însă nu un roşu râu de vin ci un pârâu negru şi plin de mizeria umană care distruge tot ce este viu în cursul lui. Aşa că o să cobor în beciul casei mele, unde o să mă desfăt cu un pahar de Muscat din via proprie pe care n-am să o abandonez pentru nimic în lume, chiar şi pentru ceea ce spune Petroniu: „Vinul este viaţa! Ehei, aşadar, vinul trăieşte mai mult decât păcătosul de om…”.

Că tot veni vorba, am şi eu o problemă: deşi locuiesc de mulţi ani în casa săsească din Teaca, dacă aş fi întrebat repede câte trepte sunt la coborârea în beci, nu pot răspunde, pentru simplul motiv că atunci când cobor în beci, grăbit să savurez ceva pahare cu vin, sar câte două odată, iar la urcare, dacă le-aş număra, numărul lor s-ar dubla, lucru care mi-ar îngreuna şi mai mult ieşirea, însă problema trebuie rezolvată cumva, pentru că, totuşi, cobor pe trepte şi nu pe tobogan, şi-apoi trebuie să le urca iarăşi şi iarăşi, cu toate problemele pe care le întâmpin până la ieşire, lucru care, se pare, durează mai mult ca la coborâre. S-a înţeles oare ceva din toată filozofia asta?

Aurel Ghiba

P.S. Declar pe propria mea răspundere că prezenta lucrare n-a născut într-o zi în care nu am coborât în beci, cauza fiind aceea că din frigider bătea la uşă o sticlă de Fetească Regală.