Lacul Balaton sau tăul vlahilor? (1)

Încă din cea de a IX-a clasa a Liceului George Coşbuc Năsăud, pasiunea pentru geografia continentelor şi istoria câtorva ţări mi-a stimulat mult dorinţa şi ambiţia de a călca cu propriile picioare prin locuri cu rezonanţă remarcabilă, însă mulţi, foarte mulţi ani aşa ceva nu s-a putut materializa. În acel an (1959), conform pretenţiilor pedagogice ale profesorului de geografie Ioan Gâlici, fiecare elev de clasa a IX-a trebuia să realizeze o hartă fizică şi administrativă a unei ţări, la alegerea sa, aşa că eu am ales Italia, lucrare ce urma a fi predată Cabinetului de geografie al şcolii până la sfârşitul anului şcolar, ca apoi de pe respectiva hartă, în mărime de 1 / 0,8 metri să poată învăţa următoarele generaţii de elevi. Odată cu finalizarea respectivei lucrări, în zilele noastre aşa ceva chemându-se Proiect, îmi puneam serios întrebarea dacă voi putea sau nu vizita vreodată Italia, dacă voi putea cunoaşte, la faţa locului, parte din vestigiile fostului Imperiu Roman, originea latină a poporului român. Şi, iată că, acest moment a venit destul de târziu, odată cu intrarea mea în liga...octogenarilor. Încă înaintea Sărbătorilor Pascale 2023, ceilalţi membri ai familiei - Lato (Oros), Adi (Tabără) şi cu Tali (Bacos) hotărăsc ca, începând din 15 aprilie a.c., să luăm drumul spre Valea Padului, mai întâi pe D.N. Cluj - Oradea, continuând cu autostrăzile şi autobenzile ce duc la Verona, Padova şi Veneţia.

         La plecarea din Cluj - Napoca lipsea însă mezinul familiei, Tali, care urma să ni se alăture doar de pe Aeroportul Morco Polo din Veneţia, venind de la Londra, după ce obţine aprobarea unei scurte vacanţe din partea conducerii Institutului Britanic de Drept Internaţional şi Comparat. La ora 11.30, ne urcăm ceilalţi trei într-un autoturism Ford Galaxy, cu trei rânduri de banchete, deci destul de spaţios, cu dotări tehnice pentru cât mai mare uşurinţă în rularea acestuia pe 3.000 kilometri, cu un prim popas la Lacul Balaton (Ungaria), acolo unde urma să fim şi cazaţi până a doua zi. Bineînţeles că din timp ne-am preocupat ca din portbagajul maşinii să nu ne lipsească ouăle roşii şi cozonacul pregătite de acasă, respectiv vinul şi slănina afumată de porc de Mangaliţa de pe Domeniile Harşian, Dumitra, cu care urma să petrecem sărbătorile de Paşte peste câteva zile. Drumul naţional spre Oradea l-am găsit acelaşi ca şi cu mulţi ani în urmă, neîngrijit, murdar, cu şanţurile din stânga şi dreapta nefuncţionale, iar terenurile agricole invadate de spini, măcieş, păducel şi alte specii lemnoase nevaloroase, cocenii de porumb rămaşi nedegajaţi de pe parcele şi tarlale, cu toate că epoca optimă de înfiinţare a culturilor de primăvară se apropia de sfârşit. Nici Piatra Craiului nu arăta mai bine, aici comercianţii de ocazie de pe marginea drumului nu erau mulţumiţi întrucât mai nimenea nu le cumpăra artizanatele autentice sau kitsch-urile de prin toate colţurile ţării. Coborând spre Câmpia de vest a României vegetaţia era ceva mai generoasă şi asta, în mare parte, urmare a climei cu influenţe mediteraneene, respectiv grâul aproape de înspicare, rapiţa înflorită la întregul potenţial. De pe E 60, până la graniţa de vest cu Ungaria au mai atras atenția câteva unităţi de alimentaţie publică prăfuite, sărăcăcioase, cu un personal de deservire plictisit şi neprietenos, un trafic intens al T.I.R.-urilor ce se grăbeau să ajungă spre inima Europei. Prin Oradea trecem fără să ne mai oprim, îndreptându-ne spre punctul de vamă Borş II. De ce nu pe la Borş I? Pentru că Lato, conducătorul autoturismului nostru, ştia bine că recent s-a deschis acest nou punct de trecere a frontierei şi că de acolo ne aşteaptă mult dorita autostradă care, în sfârşit, făcea legătura cu păienjenişul de şosele şi autostrăzi de pe întreaga Ungarie. Recunosc că îngrijorarea şi emoţia, în acele clipe, mă cuprind ca într-un cleşte la apropierea graniţei, întrucât îmi reveneau mereu în minte recentele cuvinte ale ministrului de interne austriac, cel care a binevoit să se deranjeze, făcând o vizită la Bucureşti, numai ca să zică: ÎNCĂ NU viza Schengen. Ne-am oprit disciplinaţi din drum, stând la una dintre cele trei cozi de pe benzile de rulare, am aşteptat la rând ca şi ceilalţi aflaţi în trafic, circa o oră, în vreme ce T.I.R.-urile aşteptau mult mai mult decât autoturismele, până când vameşii aflaţi în gherete, unul român şi celălalt maghiar, ne-au verificat minuţios actele de identitate, conţinutul portbagajului şi interiorul autoturismului, ca nu cumva să trecem graniţa cu un migrant, având destinaţia Austria sau Germania. După vreo 5 - 7 minute de control, primim verbal dreptul de a trece graniţa Schengen, cu urările standard de "Drum bun" de la vameşul român, respectiv de "La revedere" de la vameşul maghiar. În continuare, cu peste 120 kilometri la oră, ne îndreptăm spre prima noastră oprire de pe teritoriul Ungariei, Balaton Szeplak (Felsö), uzitând la maximum de binefacerile rulării pe Autostradă şi Drumul European Budapesta - Lacul Balaton, acolo unde aveam închiriat on-line un apartament pentru odihnă de până a doua zi. După instalarea în respectivul apartament, ne-am deplasat pe jos vreo 100 - 150 metri până la Lacul Balaton, alături de care străjuiau numeroase blocuri cu apartamente de închiriat pentru turişti, construite înainte de 1990, blocuri asemănătoare cu cele de pe litoralul românesc al Mării Negre. Cine este de fapt acest lac Balaton, această Mare a Ungariei? O suprafaţă de 592 kilometri pătraţi de apă dulce, de origine vulcanică, ce vara acumulează cu greu 20 grade Celsius, iar iarna îngheaţă într-un strat de circa 30 centimetri, ca în zilele noastre, totuşi, să fie considerat unul dintre cele mai importante destinaţii turistice, preferat vara de numeroşii turişti austrieci şi germani. Un lac ce îşi asigură debitul din râul Zala, cu scurgerea de suprafaţă asigurată de canalul Sio. De reţinut că în vremea romanilor, actualul lac Balaton era cunoscut sub denumirile de Peiso sau Pelso, ca mai târziu, odată cu apariţia slavilor în Peninsula Balcanică să se cheme Blatno sau Blato, cuvinte proprii, care în traducere liberă din croată sau slovenă înseamnă lac sau tău. Ca mai târziu, odată cu apariţia triburilor mongolice în Câmpia Panonică acest mare luciu de apă dulce să fie cunoscut şi sub toponimul Tăul Vlahilor, locul unde ciobanii transilvăneni, aflaţi cu turmele în transhumanţă, îşi adăpau oile, după care plecau mai departe spre vestul Europei.