Până la casa „nostra" din Lozzo Arestino în mai puţin de 24 ore (2)

        În drumul nostru către Italia, cu destinaţia casa „nostra", numărul 13, din strada Măslinilor, localitatea Lozzo Aristino, Provincia Verona, pe care am închiriat-o cu mai multe zile de dinaintea plecării, totul urma să se deruleze aşa cum am bănuit, doar eram în interiorul Spaţiului Schengen al Europei, nu? La nicio frontieră nu am stat mai mult de  2 - 3 minute, niciun control referitor la ceea ce introduceam sau scoatem din ţările respective, poliţia, celelalte forţe de asigurare a liniştii şi ordinii publice absente peste tot. Dar până a ajunge la destinaţia finală a drumului nostru - Veneţia, trebuia să parcurgem drumul de la Balaton până la Zagreb, apoi Ljubljana, capitalele Croaţiei şi Sloveniei, după care urma să ne îndreptăm spre Valea Padului, Padania, cum o mai numeau unii naţionalişti de dreapta în campaniile electorale, o regiune deosebit de bogată în industrii, cu terenuri mănoase, mai toate irigate şi cultivate cu măslini, viţă-de-vie, legume şi grâne, acestea din urmă de tipul Triticum durum, bogate în proteine şi folosite la prepararea celebrelor paste italiene. După ce am trecut calea ferată ce duce de la Balaton spre sudul ţării şi apoi spre Balcanii de Vest, intrăm din nou pe Autostrada de Zagreb, cu 3 benzi pe sensul de mers, cu o viteză de peste 130 de kilometri la oră, prinzând şi mai mult curaj, doar eram în Spaţiul Schengen din inima Europei, depăşind în trafic tot mai multe T.I.R.-uri, mijloace de transport ce au devenit de câţiva ani buni reginele şoselelor. Ploua des şi rece, depăşind cu dificultate celelalte autoturisme din faţa noastră şi grăbindu-ne să ajungem înainte de miezul nopţii la casa „nostra". La ora 9.45 trecem graniţa Ungariei cu Croaţia, de data aceasta fără niciun fel de emoţii, mai ales că nici în portbagaj şi nici în interiorul maşinii nu transportam vreun migrant pentru Italia. Nu ne întâmpină nici măcar un vameş, doar nişte gherete nepopulate, prezente fiind doar nişte voci transmise prin aparatura din dotare, referitoare la necesitatea luării unui bon de autostradă, respectiv plata bonului de autostradă odată cu terminarea tronsonului de drum. Mai pe scurt şi pe înţelesul tuturor, de parcă ne-am fi aflat într-o singură ţară. Cum autostrăzile sunt construite pentru a ocoli aşezările umane, trecem doar pe lângă parcele şi tarlale agricole, petece de arbori forestieri, cu observaţia că terenurile agricole erau lucrate ca la carte, însă nu erau de dimensiuni mari ca şi cele din Ungaria, ci din ce în ce mai mici, ceea ce se explică într-un fel prin dispariţia câmpiei, apropierea de terenul deluros şi apoi muntos. În schimb, vegetaţia ierboasă şi lemnoasă mult mai avansată, semn ca ne apropiem de influenţa mărilor Adriatică si Mediterană. Şi, iată cum, la circa 2 ore de rulare pe E55 ajungem la Zagreb, capitala Croaţiei, pe Gojeca Uliţa, în apropierea Hotelului Dubrovnik, unde găsim şi un loc de parcare cu destulă uşurinţă, după care o luăm la pas, spre Centrul vechi al capitalei. Conform unui mai vechi obicei, toţi turiştii străini trec mai întâi prin aşa-zisa Piaţă Centrală, unde să vadă care sunt preţurile la produsele alimentare consumate zilnic şi trăgând apoi o anumită concluzie în ceea ce priveşte nivelul de trai. Faţă de noi, cartofii aici se vindeau cam la 2,5 lei / kilogram, fructele cam la acelaşi preţ ca şi la noi, ridichile de lună şi alte verdeţuri de primăvară, căpşunii şi cireşele, la preţuri mult sub cele din România. Am vizitat şi câteva magazine alimentare, îmbrăcăminte, încălţăminte şi artizanat, ocazie cu care am cumpărat câte ceva, cu euro, mai luând în seamă şi arhitectura stradală medievală, străzile înguste şi strâmbe. Facem câteva fotografii la un grup statuar reprezentând eroi croaţi în luptele cu otomanii, revoluţionari de la 1848 etc. La ora 13.05, ne reîmbarcăm pentru a doua oară din aceeaşi zi şi luăm calea ... Ljubljanei. La graniţă, aceeaşi atmosferă ca şi la trecerea din Ungaria spre Croaţia, o linişte totală. O trecem după acelaşi procedeu, însoţiţi de aceeaşi ploaie deasă şi rece. Intrăm din nou pe autostradă unde luăm viteză, chiar mai mai mare de 120 kilometri la oră. În stânga şi dreapta autostrăzii, terenuri agricole de mici dimensiuni. Apar tot mai multe culturi de viţă-de-vie, trecem din tunele în tunele, ca într-o poveste ştiinţifico-fantastică. Văzând atâtea suprafeţe de viţă-de-vie printre aceste dealuri din Slovenia, îmi aduc aminte că în urmă cu circa 50 - 55 de ani, a avut loc la Ljubljana un concurs internaţional de vinuri la care a participat şi fosta I.A.S. Dumitra şi care a obţinut medalia de aur la vinul din soiul Pinot Gris, cu toate că Dumitra era considerată peste limita nordică a pretabilităţii climei la cultivarea viţei-de-vie din soiuri nobile. Aşa că ne-am oprit la primul supermarket, de unde am cumpărat câteva butelii de vin din care să ajungă şi la actualul proprietar al plantaţiei de vie de la Dumitra. Am mai cumpărat din Slovenia şi din vestitele uleiuri de dovleac şi măsline, alte dulciuri de bună calitate. În treacăt fie spus, eu m-am aprovizionat ceva mai bine cu uleiul de dovleac, ca să nu păţesc ca în urmă cu 40 de ani, când am fost păcălit cumpărând un litru de ulei de dovleac din Slovenia, de la o comerciantă din Poienile Zăgrii, la preţul de 50 lei/litru. De la Ljubljana în jos, spre graniţa cu Italia, autostrada a urmat un relief deluros, apoi de munte cu tunele dese, în lungimi de la câţiva zeci de metri până la câteva sute de metri, realizate cu mulţi ani în urmă de această fostă membră a fostei Iugoslavii, când tehnica şi tehnologia necesare realizării unor asemenea obiective de investiţii erau mai rudimentare ca astăzi. Noi, românii, nu am tras nici măcar o bubuitură pe Valea Prahovei şi până la Braşov pentru a construi un tunel oricât de mic, care să permită trecerea pe autostradă din Ţara Românească în Ardeal. În sfarsit, deasupra suprafeţei de rulare a autostrăzii către Italia apare un panou mare, de culoare verde, prin care cei aflaţi în trafic sunt atenţionaţi spre ce direcţii pot să se îndrepte: Trieste, Veneţia sau Milano. Graniţa o trecem la ora 17.45, odată cu oprirea ploii, moment în care, din nou, ne simţim europeni de-adevăratelea, doar eram în Spaţiul Schengen. Panta de coborâre dinspre Slovenia spre Italia dispare, intrăm în Valea Padului, cu o deschidere largă ce duce spre nord până la Alpii italieni sau austrieci. Ne ocupăm locul din trafic care duce spre casa „nostra" din Lozzo Arestino, nu înainte de a ne opri pentru ultimele cumpărături de la Conad, printre care se numără şi o clătită mare-mare, în compoziţia căreia intra carne, brânză şi legume, după care ne grăbim să ajungem la Aeroportul Marco Polo de lângă Veneţia, de unde să-l preluăm şi pe mezinul familiei sosit aici cu o oarecare întârziere, de la Londra. Şi, iată cum am trecut prin 3 ţări - Ungaria, Croaţia şi Slovenia, vizitând cel puţin capitalele acestora, în mai puţin de 24  de ore. Totul datorându-se binefacerilor oferite de Spaţiul Schengen, în primul rând, la care se adaugă calităţile remarcabile ale autostrăzilor pe care am rulat cu un autoturism dotat cu tot ce înseamnă G.P.S. şi  alte tehnici, la volanul căruia s-a aflat un expert în d-ale conducerii rutiere, pe care l-aş clasifica, dacă mi se permite, pe un loc III, după Marco Polo, italian din Evul Mediu şi Aristide Buhoiu, clujean din socialism, cel care, în perioada când era crainic sportiv pentru fotbal a lansat în eter celebrele cuvinte: "Şut! Şi poarta trece pe lângă balon!"

Vasile Tabără

senior editor

(va urma)