Vremea imperiilor de mult apuse nu mai poate reveni (7)

         La întoarcerea în Ţară am hotărât ca, trecând şi pe teritoriul Ungariei, să nu urmăm acelaşi traseu ca şi la plecarea spre cele patru ţări din Europa centrală, tocmai în ideea cunoaşterii şi a altor zone geografice, oraşe sau localităţi rurale, drumuri regionale sau de categorii inferioare, la care se pot adăuga noi aspecte din agricultură, din viaţa de zi cu zi a oamenilor.  După ce în noaptea trecută am vizitat, atât cât s-a putut, o parte din zona centrală a Budapestei – B-dul Rakoczi până la Dunăre, zonele de agrement de pe cele două maluri ale fluviului, podurile Elisabeta şi Parlamentului etc., am revenit la hotelul Okohaza, strada Tolnai Lajos, nr. 1-3, unde ne-am odihnit câteva ore, după care, de dimineaţă părăsim locaţia. Ne mai oprim într-o altă zonă a oraşului pentru a efectua şi câteva cumpărături (confecţii de vară, vopsele de amenajări interioare în locuinţe etc.), apoi ne înscriem pe drumul european E71 ce duce spre nord-estul Ungariei, Debrecen – Berettyoujfalu – Oradea. În drum, trecem şi pe la o staţie de carburanţi (şi alte necesităţi), unde constatăm că odată cu achitarea preţului carburantului mai primim şi un alt bon-fiscal, a cărui valoare urma să ni se restituie la ieşirea din incintă, dacă am şi consumat ceva din spaţiul comercial. Mai departe urmăm, pe autostradă, o zonă de podiş, cu pantă înspre graniţa cu România, cu pâlcuri dese de vegetaţie forestieră, după care intrăm încet-încet într-o zonă de câmpie clasică, cu tarlale şi parcele mari de terenuri arabile, cum nu am mai sesizat nici în nordul Italiei şi nici în Croaţia sau Slovenia. Motivul este unul simplu, vecinii noştri nu au făcut, după 1989, nicio „reformă” agrară, cum am făcut noi, şi-au păstrat comasările şi parcelările din vremea de dinainte de Revoluţie, în prezent schimbând doar titulatura unităţilor şi fermelor agricole, din aşa zisele cooperatiste în asociaţii agricole. În schimb, la noi, la presiunea ţărăniştilor şi a altor politicieni veniţi de pretutindeni, terenurile s-au fărâmiţat până la dimensiuni de sub o jumătate de hectar, urmarea nefiind alta decât practicarea unei agriculturi neperformante. Iar asocierea actualilor proprietari de terenuri neputându-se face aşa uşor, chiar dacă de la Revoluţia noastră au trecut peste 30 de ani. Aşa se face că, în Câmpia de vest a Ungariei, se practică o agricultură modernă, performantă, cu irigaţii în funcţiune, chiar şi la momentul trecerii noastre prin zonă, pe când la noi, pe parcelele de 5-10 sau 50 ari, fiecare proprietar face ce poate, sau nu face nimic, cum am putut observa prin zona Aleşd – Huedin, unde nici măcar producţia anului trecut (coceni de porumb) nu era adunată în aprilie 2023, de pe unele parcele, ceea ce încurca şi mai mult înfiinţarea noilor culturi.

         Înainte de a părăsi teritoriul Ungariei ne mai oprim la o pensiune, aproape de graniţa cu România, unde am servit masa de seară plătind cam 40 de lei româneşti de persoană, convingându-ne încă o dată că mâncarea la unguri este una consistentă, totodată servită impecabil.  De la respectiva pensiune părăsim autostrada şi ne înscriem pe un drum regional care traversează mai multe comune şi sate, ocazie cu care am aflat că nu puţini cetăţeni români din România şi-au cumpărat aici case de locuit şi terenuri, la preţuri accesibile, ceea ce dovedeşte că între cetăţenii de rând, din cele două ţări vecine, nu există niciun fel de neînţelegeri. Bine ar fi ca acelaşi lucru să se întâmple şi între politicienii şi guvernanţii din cele două state. Ajungem în punctul de trecere al frontierei Borş, ceea ce înseamnă limita estică a spaţiului Schengen, încă o ocazie de a revedea aceeaşi imagine ca şi la plecare spre Ungaria, Croaţia, Slovenia şi Italia: cozi de tiruri şi autoturisme, timp pierdut, nervi întinşi la maximum, iar pe total „afacere” o pierdere de circa 10 miliarde euro anual. Şi când te gândeşti că această situaţie poate continua şi pe mai departe, dacă Austria se tot opune la intrarea românilor în spaţiul Schengen. Oare de ce se opun austriecii la intrarea noastră în spaţiul Schengen? Să fie oare vorba despre nostalgia lor faţă de vechiul imperiu, când aurul apusenilor cam spre apus mergea, la fel şi lemnul, când străzi din Viena se pavau cu pavele de Dacit şi Andezit de pe Valea Ilvelor, ieşite din mâinile bărbaţilor de aici în timpul iernii, întrucât vara se preocupau mai mult de asigurarea hranei animalelor. În prezent austriecii nu se lasă mulţumiţi nici cu exploatarea gazului din Marea Neagră (OMW), mai zilele trecute trecând chiar la acţionarea în instanţă a României, la Curtea de Arbitraj de la Paris, ca să ne împiedice să participăm la stabilirea preţului de livrare în Europa a gazului ce urmează a fi exploatat. Oare aceste pretenţii imperialiste ale austriecilor, la fel ca şi cele ale prietenilor lor, ruşii, nu pot fi spulberate, legăturile subterane dintre Austria şi Rusia (făcute publice de renumita revistă Politico) nu mai pot fi stopate. Şi după cum se desfăşoară lucrurile pe fronturile din Ucraina pare că Rusia lui Putin se cam prăbuşeşte, mai ales că şi majoritatea ţărilor europene pun umărul tot mai tare la stoparea acestui război cu efecte nebănuit de costisitoare asupra vieţii sociale, materiale, politice, confirmându-se astfel şi viziunile realiste ale oamenilor de ştiinţă şi ale unor politicieni cu gândire sănătoasă, că vremea fostelor imperii nu mai poate reveni.

Vasile Tabără

senior editor

(va urma)