Liviu Păiuș sau fascinația trecutului

            Dintre multiplele preocupări ale vrednicului profesor rodnean Liviu Păiuș, merită evocată aici aceea de „scrutare” a trecutului.

            Și-a format această atitudine atât datorită bogăției informațiilor despre trecutul localității natale cât și profesiilor practicate de-a lungul unui interval lung de timp, care cuprinde atât statul activ, dar și cel de pensionar.

            Împătimit de orice, a asumat ca provocări, descifrarea tainelor trecutului, a conexiunilor dintre actori și evenimente, a învățămintelor și câștigurilor acumulate de societate, în derularea parcursului ei istoric. Toate, adunate cu trudă și răbdare, pasiune și dăruire în valoroasa colecție adăpostită la Muzeul Etnografic și al Mineritului.

            Nu întâmplător, s-a aplecat apoi cu trudă asupra descifrării cărților vechi, dar și a manuscriselor, care ascundeau tainele unui „ceva” demult apus. În această direcție, pilduitoare sunt contribuțiile lui la cunoașterea trecutului localității de la poalele Ineului. Reușitele s-au concretizat în lucrarea monografică[1], reluată și realizată la dimensiuni impresionante[2], sau cea despre evoluția învățământului rodnenan[3].

            La fel de pasionat s-a implicat, ca director fondator, în realizarea publicației emblematică a localității[4].

            Adevărata măsură a implicării în restituirea trecutului a dat-o însă prin preocuparea constantă în timp pentru realizarea portretului celei mai mari personalități pe care a dat-o localitatea, Florian Porcius. În această direcție, a creionat în liniamente generale, personalitatea complexă a acestuia[5].

            Dar cea mai importantă contribuție - un adevărat act de dreptate în slujba adevărului – a fost publicarea unui manuscris aparținând lui Florian Porcius.

            Întâlnirea benefică cu documentele din arhive, fascinația „colbului” acestora, i-au întărit și dezvoltat convingerea în adevăr. Deslușind, în meandrele înșelătoare ale trecutului fapte și atitudini, a început să-și pună și să pună întrebări.

            Și poate, nu întâmplător, întâlnirea cu cel care-i realizează această modestă evocare – la rândul lui, „robit” de restituirea adevărului despre o altă personalitate pe nedrept uitată din „granița năsăudeană” – a dus la formarea și cultivarea unei relații de respect și colaborare.

            Așa s-a născut ideea de a restitui una din operele fundamentale realizată de Florian Porcius în domeniul cunoașterii trecutului. Au urmat, zbuciumul pentru asigurarea resursei financiare, transcrierea și traducerea unor documente, cât și „întruparea” propriu-zisă a lucrării.

            Meritul celui evocat este cu atât mai  mare, cu cât a înțeles și conștientizat importanța acestui demers. Se punea problema de a arăta nu cât  a fost furat intelectualul rodnean, ci cum și prin ce mijloace.

            Iar dovada a fost tocmai lucrarea realizată[6]. Privită retrospectiv, ea ne prezintă tabloul unui act de justiție care va transcede timpul, necesar în contextul atitudinii față de adevăr și muncă trudnică. Chiar dacă cu mici imperfecțiuni în transcrierea unor cuvinte din limba germană sau latină, lucrarea ne restituie un manuscris de o importanță capitală pentru cunoașterea devenirii istorice a zonei fostului confiniu militar năsăudean.

            Deși a precizat sursa manuscrisului, primul ei editor, Virgil Șotropa, a eludat total esența acestuia și l-a publicat trunchiat, atât din punct de vedere al textului propriu-zis, dar mai ales, al notelor de subsol[7]. Ori, textul acestora cuprindea, în manuscris, conținutul unor documente de importanță fundamentală pentru trecutul zonei la care se referă.

            De aceea, editorul Liviu Păiuș a realizat atât o operă de justiție morală, dar mai ales, o faptă de „salvator” al trecutului, prin includerea în lucrare a textului integral al notelor de subsol din manuscrisul original.

            A reușit astfel să facă „lumină în întunericul de mizerie al graniței năsăudene”. Prin efortul său, Liviu Păiuș se înscrie – chiar la o vârstă respectabilă – printre mai „tinerii” care încearcă să redea adevărul așa cum a fost. Chiar dacă pentru a realiza aceasta, trebuie să dărâme „statui” altă dată, de neclintit.

            Poate și prin aceasta se definește personalitatea complexă a celui evocat în scurtele noastre considerații, deplin încredințat în biruința adevărului dictonului latin „Carpent tua poma nepotes”[8].