Marcel Proust, în căutarea timpului pierdut

,,În căutarea timpului pierdut” este un fenomen literar de o unică și decisivă însemnătate, are 16 volume și aparține unui scriitor parizian, sunt văzuți cei din urmă 15 ani ai vieții sale petrecuți într-o claustrare febrilă și dureroasă, este o mare lucrare epică și memorialistică în care formula acestor două genuri literare a apărut renovată adânc. Proust era un spirit foarte cultivat, grațios, sociabil, exista la el o veche artă a sociabilității franceze, artă ridicată prin finețe psihologică, prin forța de a observa pe alții și a se supraveghea pe sine chiar în acțiunea orgolioasă de a se impune și afirma. Există la scriitorul acesta o artă a cuvântului, a atitudinii, a gestului, foarte delicată și foarte riguroasă deoarece oferă loc la codificările cele mai stricte. Boala sa de astm încă din copilărie s-a agravat permanent dându-i fizicului său o deosebită gingășie, iar regimul său de viață era unul straniu și nefiresc, izolându-l în camera sa de viață. Marele scriitor nu a putut să-și trăiască viața în direcția viitorului, el este adus să și-o parcurgă, să și-o recâștige din trecut. Câștigurile anilor petrecuți în pat, în camera căptușită cu plută, nu se adună în suprafață ci doar în adâncime, el își trăiește viața pentru a doua oară făcând-o lucid, are un dar de a coborî în sine cu puteri ciudate, are lungi răgazuri ale contemplației introspective, își grupează amintirile și impresiile în configurații nemaiîntâlnite, scriitorul ne cucerește ,,În căutarea timpului pierdut” prin explorarea trecutului său propriu, avem de multe ori o adevărată individualitate fermecătoare a aparențelor. El a evocat de mai multe ori clipe ale revelației când jocurile amintirii dau conștiinței senzația realității trăite, romancierul caută timpul pierdut și regăsește realitatea însăși, iar lucrarea memorialistică are aici interesul unei experiențe metafizice.

         Mulți scriitori au fost autori de memorii și confesiuni, ei le-au făcut pentru a da vina pe epoca trăită sau pe care o trăiesc, se acuză pe ei înșiși, au speranța mântuirii lor în lumea de dincolo, spun că părerea lor n-a fost ascultată, de aceea sunt relele în vremea lor, unii vor să ilustreze, prin mărturisirea mizeriei lor, mizeria însăși a condiției umane, alții punându-ne în față planul ascuns al existenței umane, alții ne aduc în față doar plăcerea de a umple cu evocarea trecutului momentele urâte ale omului îmbătrânit, toate aceste memorii și confesiuni își propun o finalitate practică, un folos pentru alții sau pentru autorul lor, însă Proust nu vrea să ofere o lecție de morală timpului său, el nu dorește să amelioreze pe alții sau să se amelioreze pe sine, nu vrea să se picteze nici mai bun nici mai rău decât a fost, nu vrea să se scrie o pagină în arhiva istorică, nu vrea nici să se închine un imn Naturii sau lui Dumnezeu și nici nu vrea să-și consoleze răgazurile pline de durere ale bolii și ale bătrâneții.

         Opera lui Proust reprezintă o formă a vieții sale, scriitorul nu se oprește în fața unor concluzii, interesul acestora stă în ceea ce ele relevă și în metoda de cunoaștere pe care ne-o comunică. Memoriile sale sunt luminate doar de idealul artistic, iar dincolo de realitate Proust nu descoperă o tintă a aspirației umane, nimeni nu trăiește, nu suferă și nu luptă în lumea lui Proust pentru vreo cauză mai mare, cu excepția artiștilor, doar artiștii par să lumineze în depărtare pentru oamenii ceilalți, oricum lumea marelui romancier este în general sub presiunea unei mari tristeți. Fresca lui Proust conține mult mai numeroase elemente memorialistice decât ,,Comedia umană” a lui Balzac, însă totuși, datele memoriei sunt introduse de Proust în sintezele fanteziei, așadar ,,În căutarea timpului pierdut” este, concomitent, o creație memorialistică și una epică, un roman și credem că această închinare explică marile inovații ale lui Proust în arta povestirii. Memorialistul privește din trecut spre viitor, el urmează cursul evenimentelor povestite simulând că nu cunoaște încotro se duce, pentru că viața are o mișcare neprevăzută. Marele romancier, având atitudinea unui memorialist, a privit oamenii cum trăiesc, cum se transformă, cum îmbătrânesc, cum privirile lor se ofilesc și cum caracterul lor se modifică. Viața în timp devenea psihologică, este cu adevărat subiectul romanului lui Proust și noi vedem că aici stă deosebirea principală a artei sale față de formula clasică a romanului.

         Thabaudat scria, ,,Ceea ce a făcut Balzac pentru durata istorică a făcut Proust pentru durata psihologică.” Și tot el ne spune că tradiția trăiește aici mai vie ca oricând. Când îl evoci pe Proust te gândești și la Saint-Simon și Montaigne. ,,În căutarea timpului pierdut” este o operă plină de mister, de taină, există aici o simplitate aparentă reală, însă înșelătoare, romanul constituie o relatare întinsă, la persoana întâia, cu intenții limpezi de a se evoca o viață, Proust pornește în căutarea ,,timpului pierdut”, adică a existenței sale anterioare anihilate prin acțiunea uitării, un univers întreg învie în fața noastră creind din perspectiva dimensiunilor lăuntrice, ,,în căutarea timpului pierdut” este o autobiografie a autorului, însă alegorică. Desfășurarea ei se face în planul revelațiilor vieții interioare al unei realități existențiale și nu se face în zona observației imediate exterioare. Proust se descrie prin toate personajele lui, de fapt pe sine însuși, scriitorul își autodenunță pe rând slăbiciunile urmărind permanent depășirea lor printr-o transcendere spirituală și o obiectivare artistică și își descoperă ,,eul” său purificat eliberat de iluziile unei vieți artificiale. De pildă în ,,Swan” își recunoaște și-și descrie cu distanțare critică amatorismul indecis, predispoziția de a-și cheltui timpul fără rost, snobismul și bolnăvicioasa gelozie. Nu avem niște figuri descrise din afară, ci o lume pe care o înglobează sufletul naratorului, de aceea se dobândește atâta adâncime și bogăție. Proust a avut mai mult ca oricine principiul atingerii universului prin sondarea la maximum a singularului, el propunându-și deliberat să se cunoască mai întâi pe sine. Proust a introdus timpul ca dimensiune fundamentală a sufletului nostru.

         S-a creat impresia că romanul lui Proust n-are o compoziție, că autorul nu poartă nici un plan, impresia aceasta fiind creată de utilizarea memoriei involuntare și conducerea firului narațiunii după asociațiile imprevizibile și capricioase însă, în realitate, avem în față o construcție monumentală, avem de fapt o fascinantă arhitectură secretă  ca ,,Divina Comedie”dantescă.

         La început ,,timpul pierdut” a avut pentru Proust înțelesul imediat al vieții cheltuite fără rost, însă la finalul romanului expresia s-a îmbrăcat ușor, ușor, cu un sens puternic sotiriologic. Unele personaje devin creații care nu se uită, de pildă Swan, omul fin, subtil, cult, inteligent, evreul fără titluri, intim cu prinții și cu ducii, rămas doar un amator de geniu în pofida gustului său puternic pentru artă, aici Proust ne face sensibilă, sub aspect social, la cota cea mai înaltă, drama snobismului. La fel ca Balzac, Proust ne pune în față ambițiile, instinctele, înclinațiile individuale, pitindu-se cu viclenie sub cămașa conveniențelor sociale, înclinându-se în fața lor vrând-nevrând, ne mișcăm printre niște ființe pentru care aspectul protocular, formal, nu însă și real al relațiilor dintre oameni devine capital. Aristocrația și-a pierdut total privilegiile, titlurile nobiliare, nu mai reprezintă o proeminență autentică, cuvântul ultim în ierarhia umană îl are arborele genealogic și doar păstrarea unor asemenea ierarhii doar sub aspectul lor strict formal și în cerc închis poate asigura perpetuarea spiritului nobiliar de castă. Proust ne face să observăm că în spatele unor orgolii care-și asigură dreptul de a da tonul bunului gust și al fineței, se ascund de fapt ignoranța și prejudecata. Ducelui Basin i se vorbește de vreun muzeu, el răspunde mereu, ,,Dacă era de văzut, l-am văzut!”.

         Proust ne arată mediul aristocratic hrănit mai la început mai mult de reveriile sale infantile, însă, treptat, îi substituie altă imagine construită de observația exactă, pe viu. Dacă reveriile sale infantile sunt produsul închipuirii și pasiunii, a doua imagine, construită pe observația directă, rezultă din cunoaștere și detașare. Scriitorul n-a ignorat lumea mizeriei și a suferinței, nu s-a ocupat propriu-zis de ea, dar a presupus-o, el relevă condiția tragică, de paria, a invertiților. Proust are o curiozitate și o neliniște, alături de un gust pentru ordine și claritate care-i asigură o construcție solidă arhitecturală, toate acestea îi dau un stil absolut original. El a utilizat mult metafora, iar fraza lui surprinde și derutează uneori, prin lungimea ei foarte mare, numeroasele propoziții incidente și relative, iar metaforismul prismatic dictează structura singulară a frazelor.

                                               Dan Popescu