Maria Cornelia Postescu, un scriitor autentic

Nu o dată am declarat public, că nu cred în vocația de scriitor pe care și-o descopere o persoană care, după cu carieră strălucită în cu totul alt domeniu profesional, timp în care nu l-au atras cărțile și lumea literară, la pensie fiind își ,,descopere,, brusc talentul scriitoricesc.
Dar după ce am citit cărțile primite de la Maria Cornelia Postescu , autoare care a prins a scrie în urma unor experiențe personale extraordinare, scrie în doar ultmii șase sau șapte ani, părerea mea preconcepută, despre cei care au descoperit mai târziu lumea cărților din postura de scriitori, nu mai are un suport real.
Da, îmi zic azi, scriitorul poate fi Scriitor, dacă are har, și atunci când migălește primul vers al său, în toamna sau chiar iarna vieții.
Maria Cornelia Postescu a intrat in literatura română printr un catharsis personal, a devenit autor de cărți datorită unui talent nativ latent, și care odată scos la iveală, a fost ca un spectacol pirocarstic, o erupție colosală de stări, imagini și forme poetice (sau proză) file de cărți, care par a fi scrise dintr-o ,,respirație,,. Totul curge natural, nu există hiatusuri chiar dacă, de la un volum la altul, scriitoarea își schimbă tematica.
Nu o cunosc personal pe Maria Cornelia Postescu, dar odată ce am citit cele cateva dintre cărțile deja editate, am senzație ca i-am ,,cotrobăit,, prin suflet, că am descoperit-o nu doar ca scriitor, ci si ca om, femeie care deține antene fine, are simțuri pe care noi poate lea-am avut dar le-am pierdut în timp. Nu dor cuvintele sunt ziditoate de literatură, emoția exacerbată la maximum printr-un experiment strict personal, sinceritatea frustă, uneori sfâșietoare, converg la realizarea unor pagini originale.
În cărțile Mariei, Viața, așa cum este ea, cu bune și cu rele, se developează ca într-o folografie, ceea ce denotă că filtrul care a oprit la timp aluviunile sterile, a fost experiența personală de la limita aceea foarte subțire dintre viața și moarte. Ca și cum s-ar arunca din înaltul cerului fără parașută, ca și cum ar conta doar pe credința într-o divinitate supremă, autoarea se lasă în voia talentului și a dorinței de-a împărtăși lumii din experența-i personală. Adevăr și ficțiune, totul se așează în forma clară a unei lucrări literare de calitate.
,,Vecernii oncologice,, este o carte-jurnal cutremurătoare, nu poate fi citită fără să simți durere în plex, fără să recunoști că problemele tale sunt un fleac pe lângă ceea ceea ce a traversat Maria Cornelia Postescu, față de golgota pe care ea a urcat, apoi a avut și curajul extraordinar de-a retrări durerea , scriind, mărturisind în jurnal.
Pe lângă detaliile foarte bine conturate, în carte, stilul descrierii locurilor de spital, sau la munte, de decupare a unei senzații, a descrierii unui om cu care s-a interesctat în perioada aceea de luptă cu moartea, toate aspectele pentru care, noi scritorii obosim zi si noapte, căutându-le, aici sunt clare, inconfundabile. Viața bate Literatura? Da, am putea spune si asta.
În ,,Antologia luminii, /alt volum semnat de Maria Cornelia Postescu, credința ca stare de normalitate face Poemul. O cantabilitate cu reminiscențe clasice, frumoase, un travaliu abia ghicit și liniștea densă ca la facerea lumii, se suprapun peste esențiala întrebare a umanității: De unde venim și încotro mergem?
Frumoase poeme. Gânduri profunde adunate în montura sintagmelor ca o piatră aleasă într-o diademă.
,,Vămuirea pulberii,, -iată un alt volum de poeme aparținînd aceleași autoare,poezii cu trimitere în ungherele gândirii umane. Nimic nu este scris de dragul cuvintelor, fiecare vers are filosofia sa aleasă cu grijă, are mesaj, are destinație și o rutunjime de invidiat în forma-i de exprimare.
Evadând nu o dată în lumea înconjurătoare, poeta alege eșantioane de Frumos din spațiul situat între cer și pământ. Cultivă Frumosul cu osârdie și nu precupețește nici un vers pentru a ne demonstra ca adevărata fericire constă în lucrurile și stările simple, care fac parte intrinsecă din propria-i persoană. Dar, Maria Cornelia Postescu nu este rudimentară, este o femeie sofisticată, un om care își pune întrebări și își dă răspunsuri dintre cele mai interesante.
Gravă, cu accente adesea funebre, poemele sale sunt uneori, ca niște epitafe peste care nu putem trece. Și totuși, scriitoarea deține o volubilitate aparte, știe să se și copilărască, iar din iubirea aceea telurică, aprofundată la maximium, pe care i-o simțim în volumele de poezie, poate să evadeze ca prin miracol în fantezia unei povești de dragoste.
,,Cercuri și spirale,, este un roman frumos așezat, curge fără cataracte, te lasă să ghicești finalul cărții , dar asta nu înseamnă că nu te incită, nu te determină să citești fiecare pagină cu sufletul la gură, să recunoști că ești atras într-o lume exotică, într-o aventură pe care și-ar dori-o fiecare femeie. Trăim într-o lume reală strivită de zgomote, afectată de grosolănii și, în context, cărțile Mariei sunt o alternativă, un mesaj pentru ceea ce suntem dar mai ales ceea ce am putea fi , odată ce evadam din temnița trupului. Visul și lupta fizică cu nenorocirile iminente într-o viață de om, sunt două paralele care, în cărțile Mariei sunt egale cu apa și focul, cu binele și răul.
Felicitari, Maria Cornelia Postescu.