Melania Cuc: Unde sunt iernile noastre?

Iarna nu ne mai oprește, ca umanitate, din planurile ambițioase.

Istoric, iernile și gerul năpraznic aveau darul de a încetini măcelul de pe câmpurile de luptă. Frigul, drumurile impracticabile, lipsa resurselor obligau armatele să se oprească sau chiar să se retragă, așa cum s-a întâmplat cu ofensiva nefericită a lui Napoleon în Rusia. Iarna era o barieră naturală, o frână a mașinăriei clasice de război. Astăzi, acest impediment a dispărut complet din strategiile armatelor moderne.

De ce scriu despre război când aș putea scrie despre beneficiile ceaiului de pătlagină, plantă care vindeca rănile în tradiția românească? Pentru că, documentându-mă pentru romanul Păcatele domnului Abell, am intrat în arhivele celui de-al Doilea Război Mondial și am înțeles, deși greu de acceptat, că resetarea lumii este ciclică. Se produce indiferent de voința oamenilor, după legi vechi, cu instrumente mereu mai sofisticate.

Dincolo de artificiile de Revelion, știrile au fost dominate de accidente, incendii, morți absurde, tragedii fără explicație clară. Oameni arși în localuri improvizate, victime ale drumurilor prost întreținute, erori umane amplificate de oboseală și indiferență. În același timp, departe de noi, în Venezuela, tensiunile sociale și politice au izbucnit violent într-un stat deja fragilizat de ani de criză economică și lipsă de încredere.

Nu sunt evenimente spectaculoase în sensul clasic al istoriei, ni se spune. Accidentele, morțile neelucidate, atunci când aparțin civililor, nu par să conteze pentru mersul înainte al Planetei. Sunt considerate „bătălii civile”, nu declarații de război. Eu cred însă că sunt semnele unei lumi care a intrat într-un nou an fără stabilitate morală, economică și politică.

Ninge de câteva zile, dar nu se simte că această iarnă ar putea fi anotimpul liniștii. Nu mai avem acel respiro pe care ni-l oferea odinioară iarna, privită prin geamul brodat de ger al bunicilor. Tihna de atunci nu era o fericire – fiecare generație și-a avut războiul ei –, însă informația era limitată,  știrile rele nu intrau zilnic în case și în suflete. Veștile de pe front veneau în plic sigilat, cu dungă neagră. Se trăgeau clopotele și se împlinea rostul pentru cel mort fără mormânt, undeva pe câmpurile de luptă ale Europei.

După fiecare război, supraviețuitorii își oblojeau rănile trupului și ale sufletului, convinși că fiii și nepoții lor nu vor mai trece prin acel infern. Dar masa verde a împăcărilor se spărgea din nou, iar istoria relua același delir, cu armament mai modern.

Astăzi, dronele zboară indiferent de temperatură, sateliții-spion funcționează continuu, iar războiul cibernetic nu are anotimp. Ofensivele nu mai așteaptă primăvara. Presiunea dintre blocurile militare seamănă cu cea dintre plăcile tectonice ale Terrei: conflictul, odată pornit, destabilizează viața civililor, dar pare că nimănui nu-i mai pasă. Oamenii sunt priviți ca simple pierderi colaterale.

Dacă nici „generalul Iarnă” nu mai poate încetini un conflict militar, atunci războiul nu mai are motive de armistițiu.

Ca europeni, am intrat în 2026 cu accidente civile, dar și cu riscuri majore de securitate. Ne înarmăm, iar o parte din banii destinați traiului zilnic ajung să finanțeze moartea, justificată prin decizii luate de oameni care pot greși, omul e supus greșelii încă de la facere. Istoria se repetă, chiar dacă refuzăm să o recunoaștem.

În România, începutul lui 2026 este fragil: infrastructură obosită, servicii publice sunt sub presiune, oamenii sunt tot mai extenuați economic și sunt mai vulnerabili. În același timp, există și sentimentul că un continent întreg este implicat (in)direct în războiul din Ucraina.

Întrebarea „ne paște un război pe teritoriul Europei?” nu mai pare exagerată. Nu cred, dar cine sunt eu să cred sau nu că am putea fi  probabil, în pragul unui război?  Ca cetățeni trăim deja într-un conflict: prin facturi la energie, șocuri economice, informație neverificată, instabilitate politică. În a păstra pacea socială contează și taxele, nu doar tancurile. Când românii vorbim despre taxe,  știm că un stat slăbit financiar și administrativ este mai vulnerabil în fața presiunilor externe de tot felul.

Revelionul a trecut! Ce am putea face mai mult?   Ne-a rămas nostalgia iernilor de altădată, focul din sonbă, harta clasică din sala de clasă… Și pe  atunci se schimbau granițe și existau conflicte, darn oi  nu știam, nu eram infromați despre metamorfoza reală și  continuă a lumii.

Administratorii anului 2026 au în față harta a intereselor globale, un puzzle în permanentă mișcare, reașezare. Probabl, Europa de Est, așa cum a fost mereu,  va rămâne plajă de contact a marilor puteri mondiale.  Spațiul digital, AI, acest front-nou,  avansează, avansează zi de zi și sigur ne va surprinde.

Harta Noii Lumi nu este defel fixă și nu este doar fizică. Se metamorfozează clipă de clipă și în funcție de deciziile politice la nivel înalt,  dar și de capacitatea statelor mici sau mijlocii, de a înțelege și proteja interesele propriilor cetățeni, viitorul.