Menuţ Maximinian- “Rădăcini împrumutate”- o excepţională lucrare document

Regretatul poet Ioan Alexandru mărturisea în periplul său făcut prin judeţul nostru cu puţin înainte de decembrie’89, că “valoarea unui om se măsoară după capacitatea pe care o are de a se apleca asupra suferinţelor altora”. Cu această infailibilă unitate de măsură, putem afirma că tânărul scriitor şi publicist bistriţean Menuţ Maximinian, ce a scos al şaptelea tom al său, e un suflet mare, un suflet curajos. Dumnezeu l-a înzestrat cu multe daruri: credinţă, talent cu carul, hărnicie neobişnuită, un spirit alert în cercetare, optimism funciar şi încă multe, multe. Şi toate, într-o creştere continuă, de care ne bucurăm neîncetat.

Aruncând o repede-privire asupra volumelor editate până acum, de la “Confesiuni” (2004, interviuri), la penultimul, “Pe aripa cerului”(2008) şi “Rădăcini…” (2009), constatăm o certă ascendenţă tematică şi valorică literar. Anul şi cartea (două editate în 2007), atestă o intensitate puţin obişnuită a preocupărilor. De la excelenta monografie a satului Dumbrăviţa-“Cartea Diuganilor”, la “Chip de înger”, “Pe aripa cerului”, “Povestea Anei” şi “Rădăcini…”, avem profilul unui scriitor dublat de cercetătorul din sfera etno-sociologică.

Am putea spune că sfera tematică a preocupărilor adolescentine (cu lumea satului ce-i rămâne încrustată în sinele său), delicateţea şi candoarea iubirii sau clipurile din cotidian îşi află apoi maturizarea deplină în “Pe aripa cerului” şi această ultimă lucrare, “Rădăcini…”, la intersecţia preocupărilor de masterat ale domniei sale.

Menuţ Maximinian a investigat zona Odorheiului Secuiesc-Harghita, cutreierând o vastă bibliografie, iar apoi paşii purtându-l în locuri unde se desfăşoară o veritabilă dramă a românismului - a limbii, culturii, a oamenilor simpli, ca existenţe într-un mediu ostil. Despre universul în care ne introduce volumul, ne informează direct autorul:”Pătrundem pe o cale pe care mulţi o cunsoc că este la fel ca Drumul Crucii, călctă cu tălpile pe spinii nelegiuirilor, însă puţini sunt cei ce iau măsuri.” Etnologul, antropologul, jurnalistul şi scriitorul totodată observă şi contabilizează situaţii concrete în unsprezece secvenţe-capitol a căror fie şi simplă enumerare e edificatoare:”Străin în propria ţară”, “Drumul Odorheiului”, ”Întâietatea românilor”, “Dezrădăcinarea”,”Meşteşuguri care mor”, “Tradiţiile uitării”, “Poveşti care dor”… A te exprima în problema naţională, a convieţuirii etniilor, neamurilor aşezate de istorie în arealul central şi est transilvan dovedeşte un remarcabil curaj civic, pe care l-am şi semnalat ca o trăsătură majoră a autorului. Minoritari în ţară, dar majoritari în secuime, pururi cerând alte şi alte drepturi, aici se refuză drepturile elementare ale românilor: la educaţie, limbă, cultură, chiar existenţă. Supus unei atroce deznaţionalizări şi epurări etnice, românismul se stinge în ţinuturile maghiaro-secuimii, sub suflarea intoleranţei şi adesea a dispreţului şi urii.

Într-un dureros remember se înşiruie momentele de agresiune ale majoritarilor zonei asupra românilor: măceluriledin 1848/’49, septembrie 1916, perioada Dctatului de la Vena(1940-’45) şi după, primăvara anului 1990. Aflăm o comparaţieextrem de sugestivă între două medii şi două mentalităţi definitorii: situaţia maghiarilor dintr-un sat ca Jeica din judeţul nostru, în zonă românească şi situaţia românilor în zonele cu maghiari majoritari, obiect de studiu. Maghiarii - protejaţi şi chiar privilegiaţi prin şcoli, educaţie, cultură, “în vreme ce românii nu au niciun drept, par5că toate s-au întors împotriva lor. Şcolile dispar şi odată cu ele, limba”. De un tragism aparte sunt paginie în care e prezentat preotul ortodox bătând din poartă în poartă la fiecare român, încurajându-i să reziste, să-şi păstreze colindele, graiul, credinţa, precum relatează dl. Menuţ Maximinian şi cum se confesa părintele Puiu Pavel, la Cercul Militar din Bistriţa, mai deunăzi.

Cu adevărat tragic este însă altceva: tăcerea factorilor politici româneşti, ca o pendulare perpetuă între neputinţă şi laşitate. Starea de părăsire, de uitare totală, de solitudine în propria-ţi ţară pluteşte ca o ceaţă otrăvită şi sufocantă. În 1995, o familie de români din Şieu-Odorhei, din judeţul nostru, se mută în alt Odorhei, cum socoteau ei, Odorheiul secuiesc. Îşi cumpără o locuinţă într-un bloc, dar îndată ce maghiarii de pe scară află , e privit ca intrus şi I se spune direct să plece ,fiindcă ”aici nu e loc pentru români”. Deoarece viaţa le este făcută calvar, oamenii sunt nevoiţi să-şi vândă apartamentul, pe un preţ de nimic şi să-şi ia lumea-n cap. Că nici nişte copii orfani dintr-un aşezământ religios cacel de la “Sf Iosif” nu pot fi acceptaţi, spre a nu le “altera” etnia spune indestule. Şi totuşi, e lucru sigur că aceşti conaţionali ai noştri îngenunchează şi ei şi cer mila lui Dumnezeu pentru ei şi familiile lor, pentru cei bolnavi ai lor, pentru suferinţele de care nu e nimeni scutit. Da…”Să vă iubiţi unul pe altul” ne-a spus Mântuitorul, dar cum am împlinit această poruncă, ordin dacă vrem?.

Capitolele şi fiecare pagină au ceva din sufletul lui Bălcescu vorbind despre neamul său, unind talentul scriitorului cu documentele istorice, mireasma vremilor de demult şi succesiunea de imagini ale prezentului. Niciodată ostil, Menuţ Maximinian rămâne obiectiv, îmbrăţişând în sinele său atât pe români, cât şi pe maghiari, invocând necesitatea omeniei, a dragostei cu care suntem datori unul altuia, ca fii ai aceluiaşi Părinte ceresc.

Sensibil la durerile neamului său, la conaţionalii în suferinţă din bazinul Odorhei-Harghita, în propria lor ţară, MM vădeşte talent, acribie, francheţe şi un profund umanism, pentru care merită cele mai călduroase elogii.Şi urări de succese pentru viitoarele proiecte din vremea care vine. Parafrazând un pic pe Alecsandri vom spune şi noi din toată inima: “Domnul Sfânt să îţi ajute!..”