Meşteri şi târgoveţi la Târgul Bistriţei

Vocaţia comercială a Bistriţei îşi are originile în poziţia geografică a localităţii şi destinul prefigurat de începuturile vieţii medievale, care a inclus un aport de populaţie din Europa apuseană, colonizată în această regiune de frontieră a regatului Ungariei după mijlocul veacului al XII-lea. Aşezarea primeşte încă din această fază incipientă un contur urban, cu parcele mai reduse decât cele din satele de colonizare săsească din vecinătate şi cu o populaţie ancorată cu prioritate în meşteşuguri şi comerţ. La 1241, Bistriţa era menţionată ca o aşezare importantă, fiind înregistrată de către canonicul Rogerius, în descrierea distrugerilor provocate de invazia mongolă, cu statut de oppidum (târg). Câteva decenii mai târziu, era deja înregistrată ca reşedinţă a districtului săsesc al Bistriţei (1287), iar locuitorii săi menţionaţi cu statut de cives, cetăţeni ai unei aşezări cu statut urban. La 29 decembrie 1330, regina Elisabeta, soţia regelui Carol Robert de Anjou, îi scotea pe cetăţenii şi oaspeţii Bistriţei de sub jurisdicţia nobiliară, putând fi judecaţi doar de către regină sau comitele regal şi de către judele „ales împreună şi din mijlocul lor”, primind concomitent şi deplina libertate pentru ei şi mărfurile lor pe întreg teritoriul regatului. Pentru aprovizionarea oraşului cu produse agricole şi pentru valorificarea bunurilor meşteşugăreşti apare nevoia de amenajare a unui spaţiu destinat schimbului.

La Bistriţa, ca şi în centre, se instituie un târg în care schimbul de mărfuri se derulează săptămânal, sub supravegherea şi controlul magistratului. Felul, obiceiul și libertatea bâlciului sau târgului anual ce se obișnuiește a se ține la Buda”. Sorocul târgului anual a fost fixat să înceapă la sărbătoarea fericitului apostol Bartolomeu și să se țină în fiecare an până la cvindenele aceleiași sărbători (24 august – 7 septembrie). Privilegiul invocat stabilea ca „negustorii, vânzătorii și oamenii de orice stare sau treaptă să vină în chip slobod și nestingherit, din orice părți ale regatului nostru și ale celorlalte țări înconjurătoare, cu lucrurile, mărfurile și bunurile lor de orice fel ar fi, la zisul iarmaroc sau târg anual. Iar cât timp va ține acel târg obștesc, în numărul de zile arătat mai sus, nimeni să nu poată și să nu aibă putința de a lua vreo vamă sau vreo taxă vamală în acest oraș sau pe locul acestui iarmaroc de la acești târguitori, negustori și oameni veniți de pretutindeni la acest iarmaroc și chiar de la localnicii și locuitorii zisului nostru oraș. Afară de aceasta, negustorii sau alți oameni de orice stare să nu se poată nicidecum aresta sau popri unii pe alții în iarmaroc și nimeni dintre magnați sau baroni – și îndeosebi voievodul Transilvaniei și locțiitorii săi, precum și comitele de Bistrița sau judele nostru aflător în slujbă în acel oraș – să nu poată avea sau îndeplini în iarmaroc vreun drept de judecată sau vreo putere oarecare, ci toate pricinile ce se vor isca în acel iarmaroc să se cerceteze și să se curme, punându-li-se capăt în chip cuvenit de către jurații acestui oraș al nostru”. Supravegherea târgurilor şi pieţelor locale intra, în secolul al XIV-lea, în competenţa materială a autorităţilor urbane. Târgul de la Bistriţa nu este supravegheat de comitele Bistriţei ci de juraţii oraşului (între care Martin, fiul lui Ioan şi Ştefan, fiul lui Petru) care au şi drept de judecată asupra participanţilor la târg. Conform unui document din 1367, juraţii oraşului Bistriţa trebuiau să normeze activitatea meşteşugărească prin stabilirea regulilor de muncă, a salariilor calfelor precum şi condiţiile cerute pentru accesul în profesie, acordarea dreptului de liberă trecere şi protecţie pentru negustorii străini, acordarea dreptului de şedere noilor veniţi în oraş.

Locul de desfăşurare a iarmarocului era situat în Marktplatz, în jurul bisericii parohiale, la interferenţa celor patru străzi principale care, împreună cu piaţa, au format nucleul urbanistic al oraşului medieval. Pe laturile pieţei au fost ridicate casele negustorilor şi meşteşugarilor înstăriţi, ale căror afaceri au prosperat în urma privilegiilor de care oraşul a beneficiat. Târgul era frecventat de negustorii şi meşteşugarii locali, breslele dispunând de spaţii proprii destinate expunerii şi vânzării mărfii dispuse în jurul incintei bisericii. Măcelarii deţineau o hală pe latura de sud a incintei, cojocarii şi tăbăcarii pe cea de sud-est, urmaţi de cizmari şi pantofari. Pe latura de vest, după clădirea gimnaziului se găsea hala dogarilor. Pe latura de nord a pieţei, sub arcadele Sugăletelor se desfăşura comerţul cu cereale, de unde şi denumirea acesteia de Kornmarkt. Frecventată la zile fixe, piaţa este un centru natural al vieţii sociale. Oraşul este luat cu asalt de negustori, de lucrători şi ţărani, porţile oraşului se deschid iar mărfurile se revarsă peste tot, mobilizând economia şi stimulând schimbul. Profitând de libertăţile şi scutirile de taxe, negoţul înfloreşte. Atmosfera medievală şi vechea ordine a breslelor, bazată pe cinste şi calitate, s-a menţinut până târziu, când au apărut primele corporaţii şi apoi fabricile cu care vechile bresle nu au mai putut concura şi astfel au ieşit treptat din istorie. Cu toate acestea, Bulciul Bistriţei a rămas un reper major în viaţa urbei. Descriind atmosfera târgului anual, Gustav Zikeli nota următoarele: “Sfârșitul târgului de vite îl reprezenta întotdeauna târgul de mărfuri. În august avea loc în miercurea după Sf. Bartolomeu. Se ținea în Marktplatz. Colibele în care se vindea se așezau una lângă alta. Dogarii, cizmarii, pielarii, ciurarii, cuțitarii, cojocarii, curelarii, legătorii de mături, olarii, toți aveau standurile lor de vânzare. Nu numai bistrițenii. Veneau și dinafară, din Reghin, Dej, Tg. Mureș. Țăranii din Tonciu ofereau coșuri, rogojini și alte obiecte din paie. În fața clădirii gimnaziului își aveau tarabele negustorii de mărfuri de galanterie. Înspre hotelul orașului erau negustorii de haine. Costume, paltoane, bluze, se găseau într-o mare varietate de modele…. La târgul anual de Sf. Bartolomeu se ținea și chermeza bistrițeană. Din apropiere și din depărtare veneau țărani sași și români împreună cu copiii mari în oraș. Înainte de masă se făceau cumpărăturile necesare, deseori mult prea multe, după-amiază se dansa… Fetele îmbrăcau hainele de duminecă, româncele își atârnau la gât salbele și apoi mergeau la hora care ținea până seara târziu”.

Complexul Muzeal Judetean Bistrița-Năsăud
Arheolog Cornel Gaiu