Mihai Eminescu, Avram Iancu și Transilvania

Tânărul Eminescu își face intrarea în literatura română printr-o opțiune fermă pentru spațiul transilvan. Primele poezii nu și le trimite la Iași sau București, ci la „Familia” lui Iosif Vulcan, acolo unde are loc botezul său literar și re-românizarea numelui. Apoi, chiar și prima sa ieșire din spațiul matrice bucovinean, e determinată de dorința fermă de a  face un pelerinaj la acea Mecă a românismului de peste munți, despre care i-a vorbit dascălul său Aron Pumnum, și care reprezenta, în idealitatea sa tânără, centrul spiritual al viței românești, Blajul, de acolo de unde a pornit redeșteptarea neamului. Faptul că o salută, de pe dealul care o înconjoară, numit Hulă, cu cuvintele „Te salut Mică Romă!”, dovedește pe deplin că această călătorie nu e deloc una de circumstanță, ci una cu semnificație profundă, marcând, adeziunea sa de credință la  simbolistica  reprezentată de  această cetate năzuințelor românești, înțelese atât ca Trecut, cât și ca Viitor. Din cea clipă el s-a simțit pe deplin un „transilvănean” și,în această postură îl vom întâlni  mereu veghind ca steaua românismului să urce din nou în zenit. Nota de diferențiere  va funcționa de fiecare dată ca o dominantă a  ideologiei sale politice și literare pe care o va arbora e aici înainte în perfectă cunoștință de cauză, statuând Transilvania  ca punct central al ideii de spațiu românesc și de aspirație spre sinteza unității, prin afirmația că  Moldova și Muntenia nu sunt decât promontorii ale Ardealului. Istoria noastră are la începuturi Dacia mirifică și bravii ei luptători pentru neatârnare, evocând în atâtea poeme eroismul fără de margini al regilor daci. Așa se explică de ce mari construcții lirice, precum Sarmis, Gemenii, Brig Belu, Rugăciunea unui dac, Traian și Dochia etc. sunt purtătoare a unui  crez național, care se reflectă  marea sa obsesie de a crea un Decameron istoric, o amplă galerie de domni făuritori de țară, de Mușatini și Basarabi, cărora le aduce salutul său devotat : „Rămâie-n noapte sfântă în umbră Basarabii/ Din dulce neclintire, o pană, să nu-i clatini / Începători de vremuri, purtând viteze săbii/ Și tu, Bogdane-Dragoș, voi marilor Mușatini”. De ce această permanentă reîntoarcere la fruntariile unui trecut nimbat de glorii sau de puternic atașament pentru Transilvania, pentru Dacia cea veche, socotită vatra seculară a existenței neamului românesc. Mai întâi poate intra în ecuație urmele instinctuale de palimsest ale unui ADN transilvan, resimțit  ca origine în memoria cețoasă a căminarului moldovean Gheorghe Eminovici (vezi Eminovicii ardeleni semnalați de D.Vatamaniuc), pe care El, adolescentul visător și plin de reverii romantice, o preia și o duce mai departe (sau oare ne putem întreba de ce câțiva din frații săi și-au căutat locuri de existență la Sibiu și Timișoara?), însămânțând  conștiința sa primordială,  cu poruncile istorice strămoșești.  Prin actul de botez intreprins de Vulcan, care îi schimbă numele din Eminovici în Eminescu, poetul se regăsește pe sine  ca o conștiință deșteptată în mijlocul unui popor care aștepta de multă vreme, să audă răsunând din nou sunetul de trâmbiță al lui Andrei Murășanu. Botezul său miraculos l-a transformat dintr-un ins comun, într-o persoană conștientă de misiunea sa viitoare, oferindu-i un scop și  o menire. De unde repetarea debutului  în publicistică, de data acesta, și în cel al traducerii, produse amândouă tot în paginile „Familiei” (colaborarea sa extinzându-se și în paginile „Umoristului”, cu poezia Asta vreu, dragul meu, descoperită târziu, prin anii 70 ai secolului trecut). Adevărata „înrădăcinare” în solul transilvan, atât de iubit de poet s-a produs în etapa sa vieneză, când a descoperit între colegii săi de la „România Jună” prieteni  devotați, în stare să-i cu atenție planurile și ideile politice.  Unora, așa cum s-a întâmplat și cu cei cunoscuți  în Mica Romă, la primul său drum în Ardeal  (George Dragoș și Filimon Ilea, colegi de seminar, sau Ion Cota și Teodor Cojocariu, întâlniți pe drum de la Tg. Mureș spre Blaj, care l-au luat în căruța lor, i-au devenit prieteni de o viață. E perioada marilor acumulări de ordin cultural, de reținut sunt cele scrise despre el de Nicolae Petra-Petrescu, care l-a surprins la Blaj într-o fervoare lecturală nemaipomenită. Să-l ascultăm: „cetea cu ziua de cap tot ce-i venea în mână, indiferent: carte de școală, știință, literatură, cu un cuvânt, tot. Gândeai că vrea să înghită toată știința din lume. Eu însumi îi dădeam cărți din biblioteca d-lui prepozit, pe atunci profesor, I.M.Moldovan”. Și tot el continua: „În general, îl țineam de băiat cetit și ne prindeam de multe ori la dispută cu el din literatură și altele. O singură dată nu l-am văzut mânios ori iritat în disputele noastre, cu toate că de multe ori numai iacă așa din pedanterie susțineam câte o absurditate, ca să-l necăjim. El totdeauna rămânea domol și zâmbea ca și când ar fi vrut să zică: „ce știți voi.”  Am putea numi aceste avide popasuri cărturărești drept „universitățile lui”, așa cum s-a întâmplat mai târziu cu Gorki sau cu alți mari autodidacți și mari genii ale scrisului. Dacă adăugăm la toate acestea și turneele sale  dramatice prin Ardeal, cu trupele Tardini și Pascali, vom  înțelege de ce cunoștințele sale teatrale au fost admirate la Viena, de actrițe celebre ca Frederika Bognar sau Augusta Baudius, care preferau să-l aibă oaspete la sindrofiile lor. Identificându-se nu numai aparent, ci și în profunzime, cu destinul provinciei care l-a scos în lume sub numele lui adevărat, cel românesc, el a înțeles să facă saltul epocal de calitatea de simplu și anonim cetățean al Transilvaniei, la aceea de „agent al istoriei”, așa cum o spune mai târziu într-o scrisoare-apel  pentru congresul de la Putna. adresată ministrului Românei, Brătianu. În această calitate de fiu devotat al  provinciei adoptate,  s-a petrecut  debutul său publicistic pe teren politic, el fiind cel care, oripilat de măsurile arbitrare ale Curții vieneze, care a anulat statutul de provincie autonomă a Transilvaniei, lăsând-o la discreția Ungariei, prin acel  pact dualist, niciodată recunoscut de români. Răspunsul lui la această mișelească trădare s-a materializat în cele trei articole din „Federațiunea”, semna, te cu pseudonimul Varro: În unire e tăria, Echilibrul și Să facem un congres. Înțelegem de aici și rațiunea majoră a convocării congresului studențesc la mănăstirea Putna  pentru 1870 (ținut până la urmă doar în 1871 din motive intervenite pe parcurs), în care, cu o virulență bine  argumentată, și-a exprimat cererea legitimă ca români transilvăneni să fie chemați la conducerea statului, în mod proporțional cu locuitorii țării, deoarece numai așa se va putea asigura „echilibrul” monarhic necesar unei corecte domnii. Această indignare, care l-a cuprins, asemeni unui foc interior mistuitor, a fost așa de adânc și de copleșitor, încât n-a putut ieși din el decât cu o scriere polemică, îmbrăcată în haina unui roman, aparent  amoros, dar în mare măsură filosofic, simbolic sau istoric, purtător în orice caz, de mesaje luptătoare, susținute cu  argumentate din dreptul ginților, din umanismul și enciclopedismul francez, care motiva legitimitatea actului revoluționar de la 1848. Pentru a fi mai explicit a transformat perorația sa într-un roman, plasând în centrul său figura lui Avram Iancu, cel mai iubit erou al românilor ardeleni. De unde ideile revoluționare din prologul romanului, idei care pot fi recunoscute și în osatura poeziilor scrise în această vreme, cum ar fi Junii corupți,  în care chema la revoltă: „Sculați-vă, căci anii trecutului se-nșiră,/ În șiruri triumfale stindardul îl resfiră,/ Căci Roma a-nviat;/ Din nou prin glorii calcă cu fața înzecită,/ Cu faclele nestinse, puterea-i împietrită,/ Poporul împărat!” Aceste accese de izbucniri tumultuoase, de trăiri sincere și exaltate  traversează ca un fir roșu creația tânărului  visător romantic, propovăduind, ca și Decebal odinioară, lupta deschisă pentru drepturile moștenite  și încălcate:  „A munților Carpatici sublime idealuri,/ Ce-noată-n a lui suflet cum noată-n mare valuri/ Și-n creieri-i aleargă de gânduri vijelii/ Cum ginii se sfarmă-n ruinele pustii” (Întunericul și poetul). Dacă veți privi cu atenție ultimul vers veți vedea în el chiar esența definiției de „geniu pustiu”, titlu pe care îl va romanului. A fost gestul cel mai direct și mai spontan pe care el l-a conceput ca formă de protest împotriva împilării poporului său și ca modalitate  de a-și exprima  venerația pentru Crăișorul Iancu și lupta poporului din munții săi de a impune vechea sa dorință a „poporului împărat. ”El a ridicat moții la luptă, respectând tradiția legatară a lui Horia, pe care el îl vede aidoma unui Prometeu înlănțuit, de stânca carpatină, ca o formă de probozire a urmașilor: „Să priveasc-Ardealul lunei i-e rușine/ C-a robit copii-i pe sub mâini streine”. De unde, revolta pentru condiția subalternă și îndemnul la emancipare: „Sculați-vă! Căci tromba de moarte purtătoare/ Cu glasul ei lugubru, răcnește la popoare/Ca leul speriat;/ Tot ce respiră-i liber a tuturor e lumea,/ Dreptate, libertate au sunt numai un nume,/ Ci aievea s-a serbat.” Protestul său împotriva dualismului nu s-a concretizat numai aici sau în astfel de „horiade”, ci, mai ales, în ideile și imaginile furtunoase din romanul Geniu pustiu, scris cu febrilitate în anii aceia de rușine, ură, blestem (1878  și 1879), în care și-a vărsat oful împotriva politicii duplicitare rușinoase a monarhiei dualiste, pe care o înfierează drastic, în așa fel de cătrănit, încât  numai în  câteva săptămâni a așternut pe hârtie romanul său protestatar. În orice caz, în vara anului 1879 acesta era gata, și-l întreba pe Vulcan dacă ar fi dispus  să i-l publice. Acesta s-a arătat încântat și l-a îndemnat să i-l trimită spre a-l folosi „data ocaziune”. Deși tânărul poet făcuse o operă demnă de toată atenția, a intervenit, ca în alte cazuri, o autoexigență exagerată, care l-a făcut să renunțe la publicare, intervenind anumite scrupule legate de puțina vizibilitate a marilor figuri centrale ale revoluției române din munți, deoarece, printre însemnările  sale manuscrise s-a găsit însemnarea: „Iancu, Axente și Balint”. Asta ne duce cu gândul la faptul că el ar fi dorit să revadă unele scene și să plaseze  pe eroul lângă tribunii săi preferați, în așa fel ca revoluția românilor transilvăneni să nu rămână o simplă proiecție fantasmatică, ci și o cronică reală a faptelor petrecute. Din păcate, n-a mai avut timp să adauge acele scene proiectate, abandonând  romanul, care a fost scos din mapele manuscriselor lui, abia, în 1904, când, în urma depunerii la Academie a celebrei lăzi cu comori eminesciene, pe care Titu Maiorescu, a păstrat-o cu devotament, și care a deschis drum unei noi etape în cunoașterea scrierilor lui,  etapa postumelor, pe care un critic ca Ion Negoițescu, o considera mai importantă decât cea a antumelor. Ciorna romanului a fost reconstituită, transcrisă și restituită editorial  de Ion Scurtu, publicând textul în 1904. Impresia în urma lecturii,  făcută de către elitele vremii, a fost  superlativă, deoarece el pare să facă parte dintr-un proiect mai larg de dezvăluire a figurilor catilinare ale istoriei noastre și de aducere a lor la judecata istoriei. Apoi, evenimentele de la 1848 își găsesc  o zugrăvire cât se poate de realistă, pe alocuri chiar îngroșate în stil naturalist, aruncând priviri foarte cât se poate de veridice asupra complexității fenomenului românesc pașoptist. Realismul dur al scenelor (scena în care unul dintre tribuni despică țeasta prietenului său Ioan, ca să curme suferința muribundului, sau cea în care este surprinsă vâlvătaia arderii morii proprietarului sas) sunt elemente care atestă apetitul, dar și talentul epic al tânărului student vienez, care, cum s-a văzut mai târziu, este un mare creator de atmosferă romantică. Prin astfel de elemente, personajul, până atunci oarecum neutru și neangajat direct în lupta  din munți, devine și el un  curajos luptător, dispus chiar să moară în încleștările care au loc. Cert e că revoluția de la 1848 e văzută ca o verigă necesară în unduirea istorică dintre corsi și ricorsi, fiind motivată de o filosofie sociogonică bine delimitată, reclamând intrarea  accidentalului în marele general: „Sufletul omului e ca un val, sufletul unei națiuni ca un ocean”. Accidentalul e chemat să corecteze erorile generalului: „Schimbați opiniunea publică, dați-i o altă direcție, răscoliți geniul național, spiritul propriu și caracteristic al poporului din adâncurile în care doarme, în care ideea de românesc să fie mai mare decât uman, genial, frumos, în fine, fiți români, români și iar români!” E un apolog de mare consistență filosofică, morală, civică, dobândind o încărcătură națională specială, mai ales atunci când pătrunde de mai aproape resorturile luptei moților lui Iancu, pe care îl numește „Împăratul Codrilor Bătrâni”, într-o adeziune de empatie totală cu cauza lor dreaptă. Imaginile prind să aibă un caracter filmic, iar, pe alocuri, alternează scenele dinamice cu acelea surprinse la ralanti, cum ar fi acelea care vorbesc de simbolul revoluției și de ostașii care i s-au devotat, recurgând, pentru o mai bună surprindere a specificului național la descrierea îmbrăcămintei luptătorilor: „Văzui pe lângă focuri mari și aprinse-n lumina soarelui, focuri ce lingeau cu  galbenele lor limbe lungi aerul cel senin și ,șezând roată de jur împrejur cete de români, iar pe frigări lungi frigând berbeci și oi, chiuind, cântând, horind. Într-o parte unii jucau pisând pământul pietros cu opinca ușoară, pe când unul șezând pe-un bolovan fluieră în fluier de soc. Chiuiturile vesele, fumul înălțându-se  din focurile multe, fețele cele curioase cu ochii lor cei vii, care de care mai mari, în fine, acolo-l vedeai pe român cu fața arsă, dar adâncă…”  Nu uită să revină asupra registrului eroic, subliniind:

„În creierii împetriți ai munților și-n aerul lor cel rece, flutura tricolorul, trăia libertatea Transilvaniei”. Drapelul ce flutura de  oamenii înfrățiți cu munții, moții, care s-au făcut ca „sufletele de aramă ale munților se treziseră și sunau a moartea lumei.” anunță un fel de cavalcadă a forțelor dreptății românești, conferindu-le un destin simbolic precis. E decupată aici o secvență privind  tabăra moților, pe care ăi îmbrățișează cu o privire admirativă: „cu pletele  lungi, crețe, negre strălucit care încadrau frunți largi și netede, mustața neagră, nasul de vultur, bărbia cam ieșită, cămașa cea albă, ce, slobodă, dezvelea pieptarul cel ars de soare, ce ascundea inimi libere, cioarecii cei strâmți și albi,  opincile cu vârful îndoit și legate de picior cu sfoară de lână neagră, brâul cel verde și chinga cea roșie, cu cuțit, amnar și  cremene, în fine,  căciula  de oaie naltă și lăsată asupra ochilor pătrunzători, iată tipul pe care-l vedeai repetându-se în felurite variante în toți acești copii ai munților”. Grupul de ostași  este surprins într-o imagine desprinsă  parcă  din Marșul lui Iancu, iar mutarea obiectivului de filmat asupra celui care  cânta din fluier pare să decupeze o imagine caracteristică pentru Iancu. Deocamdată mulțimea e amorfă, văzută global, ca la Rebreanu, ca apoi să insiste asupra unor scene în mișcare, atestând capacitatea sa de narator epic. În final, Iancu este văzut ca un fel de arheu al libertății, care nu se mulțumește a lupta doar pentru libertatea poporului său, ci îl vom vedea călătorind prin Italia, Danemarca și în alte locuri conflictuale spre a-și îndeplini misiunea de „agent al istoriei”. Peste tot unde sunt regimuri și oameni în suferință, el își face apariția spre a-i chema la luptă. Așa se explică prezența lui în regiunile înghețate ale Siberiei, unde îl găsim într-o nouă ipostază,  întruchipat în Toma Nor în ghețurile siberiene, adresând o superbă diatribă împotriva tiranilor, împăraților asupritori, și a  tuturor celor care se opun libertății omului și popoarelor.  De ce în Siberia? Pentru că această regiune a frigului veșnic a devenit celebră în lumea occidentală prin destinația de „lagăr al morții” pe care țarii Rusiei au folosit-o ca să scape de răzvrătiți și revoluționarii, de toți cei care se opuneau prin vorbă și faptă  regimului de opresiune moscovit. Poate, adăugăm noi, să fi fost la mijloc și o contaminare cu una din întâmplările trăite și povestite de fratele său Iorgu, militar de profesie, participant ca voluntar, în 1863, la insurecția polonezilor, unde a fost prins și inclus într-un grup spre Siberia, dacă o doamnă nobilă nu s-ar fi îndurat de el și l-a salvat, refugiindu-se mai apoi  într-o casă din Timișoara, unde sunt căutați, n-o să vă vine să credeți, de chiar primul ministru al României, premierul Brătianu. Scena aceasta nu face parte din roman, ci am descoperit-o noi într-unul din numerele revistei, în relatarea unui corespondent, care, pare, a fi deținut secretul acestei stranii întâmplări, mirat de faptul că ministrul român, aflat în vizită la Timișoara, ca fost interesat doar de întâlnirea cu fratele lui Eminescu, întreținându-se cu acesta vreme de mai multe ore. Dacă avem în vedere că militarul în chestiune, a fost acel frate al lui Eminescu, atestat a fi fost în Germania un ins excepțional înzestrat, intrând chiar în vizorul personal al generalului Moltke, nota de senzațional e deplină. Cunoaștem astăzi că domnitorul Cuza, a susținut tacit revolta poloneză, iar relatările unui participant la confruntarea armată ar fi putut constitui elemente de mare interes pentru tabăra anti-Cuza. (Cei care doresc amănunte, ii rog să le afle din cartea mea recentă  despre Eminescu).

Spre a ne convinge de starea cultului lui Iancu la acea oră, vom apela la una dintre mărturiile cele mai verosimile, și anume cea pe care Iosif Vulcan a livrat-o  publicului românesc la moartea lui Iancu, survenită în 1872, iar revista sa „Familia”, i-a închinat un necrolog, în care bătrânul redactor a știut să închege pentru viitor icoana cea mai aleasă, scriind: „Numele lui Avram Iancu e un program, programul națiunii românești de dincoace de Carpați, un drapel sub care se vor aduna cu adevărat zel de sacrificiu toți românii adevărați, un cult național la care se vor închina cu stimă, iubire și pietate toate generațiunile viitoare. Iancu e o epocă în istoria națională: geniul lui a dat o altă direcțiune acestei iubiri, numele lui dară poate servi drept titlu la opul ce odinioară va povesti strănepoților luptele românilor pentru libertate și patrie în memorabilul an 1848”.   

Acest rol l-a înțeles prea bine poetul nostru, care a preluat și adâncit   în scrierile sale viitoare, unele din aceste caracteristici, având în vedere puterea iradiantă a simbolului național  reprezentat de Iancu. De unde, preluarea personajului Toma Nor din Geniu pustiu, ca personaje purtătoare de cuvânt în alte scrieri eminesciene care i-au urmat, în special în cele legate de ciclul dramatic al Mușatinilor, poetul făcând din figura lui Toma Nor, un mesager al  noilor schimbări care ar fi trebuit să aibă loc la noi și în lume. Adevărat prototip al  luptei pentru libertate, noul Toma Nor va fi învestit cu o calitate în plus, cea de luptător pentru unire,  fiind identificat adeseori cu alte prototipuri umane, mai ales cu Mihai Viteazul sau cu fiul acestuia, numit în piesă Marcu.  Exemplul cel mai concludent  e dat de fragmentul Mira sau Marcu Vodă, în care arheul libertății e identificat în personajul Marcu, fiul lui Mihai Viteazul, prin care părintele său voia să-și asigure domnia prietenă în Moldova. E nuanța nouă pe care el o adaugă prin apelul la numele lui  Mihai Viteazul, care primește apelativul de  „Înger al Unirii”. E vorba de acțiunea lui de la 1600, din Moldova, care a dus al alungarea de pe tron a unuia din neamul Movileștilor, aservit, datorită legăturilor de familie, Poloniei vecine, și, prin urmare îndepărtat de îndatoririle către neam, tron și țară. De aceea, a fost necesară intervenția sa armată, înlocuindu-l pe acesta cu un domn devotat. În piesa sa, acest moment are și un substrat ceva mai adânc, tinzând la asigurarea unei domnii ereditare prin așezarea pe tronul Moldovei a fiului lui Mihai, Marcu. Ideea centrală a acestor fragmente dramatice,pe care ne-o dezvăluie Toma Nour  în actul I  din proiectul dramatic Planul Mirei, este acesta: „Vulturul viitorului e Mihai Vodă, care, sorbind puterea din  vița strămoșească romană, e chezășia visului vizionar al neamului, respectiv  întemeierea unui stat latin la Dunăre și Carpați, integrat puternic în sistemul centralizat al puterilor Occidentale, Stânca unității. Iată  profeția rostită de Mihai cu privire la acest plan: „Străbunii Romei s-adunară unde se fierb nourii, care ieșind prin pământ înconjură  creștetele lor.  Ei se consultară asupra Daciei, nourii sorbeau gândurile lor, ca să-n sufletească creștetele Carpaților.  Suindu-se ca creieri la munți ei răsuflau în fulgere și exprimau în tunete ideile furate de la străbunul Romei. Toți munții era-nviați, numai deasupra tuturor sta sura lor diademă. Împăratul Carpaților mut, rece, mort ca eternitatea. Ce-a decis părinții? Să trimeată sufletul tatălui lor mort să-nvie Stânca Împărat. Vorbit, făcut. Luna scoase din neguri nouri galbena-i față și zugrăvi în creștetul stâncei diademă de aur. Stânca trăia. Vulturii o-conjurară crezând trăia că-i Împăratul lumilor Joe cu fulgerile-n vârful Olimpului… Era Mihai Viteazul. ” Poet luminat, cu lecturi multiple și bine dirijate, Eminescu își proiectează țara într-u veac viitor, veacul națiunilor eliberate din servitute, dar el  pune cu demnitate problema anticipând rezultatele.  Nu putem decât să constatăm că marea putere de absorbție ideatică înglobează în structura sa visul său profetic privind unirea românilor într-un singur stat, împlinind acea definiție magistrală, pe care el o dă poetului „preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet”. 

 

*Cuvânt rostit la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor la sărbătorirea vârstei de 85 de ani