Modelul bunului părinte

Spuneam, în contextul lansării uneia dintre cărțile părintelui Timoftei Găurean, că dacă dorim să știm cum arată cu adevărat lumina la Agrieș, este suficient să citim din vreuna dintre cărțile sale, să-i privim cu atenție oricare dintre fotografiile făcute, sau să urmărim liniile dulci ale oricărui obiect sculptat în lemn de mâna sa. (Făceam atunci o volută ideatică, plecând de la ideea conform căreia un arhitect studiază înainte de toate felul în care cade lumina în respectivul loc, de-abia apoi apucându-se de alte studii și de planul propriu-zis.) Aș aduce o completare acum, la trecerea în neființă a vrednicului părinte, spunând că lumina la care făceam referire s-a găsit întotdeauna în interiorul său, ea coincizând doar cu tărâmul acela de basm care este satul Agrieș.
A fost o zi nefiresc de mohorâtă marțea în care ne-am luat rămas bun de la părintele Timoftei, specifică iernii, dar într-o vădită discordanță cu felul în care acesta și-a trăit viața. Dar poate nici nu se cuvenea altfel. Trecerea la cele veșnice a bunului preot este motiv de apăsare și întristare pentru toți cei care l-am cunoscut. Ne rămâne astfel în inimi, cu atât mai vie, lumina pe care a dăruit-o cu prisosință semenilor săi.
În ciuda vremii urâte de afară, biserica din Ciceu Mihăiești a fost neîncăpătoare. În prezența ÎPS Andrei și a protopopului de Beclean Dragoș Cristian, precum și a unui numeros sobor de preoți, a avut loc slujba de înmormântare. Au venit să aducă un pios omagiu celui care ne-a mângâiat și ne-a bucurat sufletele de-atâtea ori reprezentanți ai autorităților locale, enoriași de la Agrieș și Tîrlișua, oameni din majoritatea localităților de pe valea noastră și nu numai. Am fost impresionat de numărul mare de participanți la slujba de înmormântare, dar nu surprins neapărat. Era știut faptul că părintele a fost un om iubit și admirat de către toți cei care au avut prilejul și norocul de a-l fi cunoscut.
A fost un bun și harnic gospodar părintele Timoftei. Eram (suntem încă) mereu surprinși de cât de multe reușea să facă și cât de bine îi ieșea orice lucru pe care punea mâna. Cu simplitate și naturalețe, urmând ritmuri existențiale ancestrale, din alte vremuri oricum, părintele muncea și își trăia viața semnificativ, mereu semnificativ. Ieșit parcă din cadențele aiuritoare cu care ne încrâncenăm și ne îndărătnicim să trăim, părintele Timoftei Găurean a dus o viață așezată, plină de har și bunătate.
Dar mai mult decât un vrednic gospodar, blândul părinte a fost un om al spiritului. I se citea bunătatea pe chip și i se auzea în vocea cu care părea să psalmodieze chiar și-atunci când te întreba ce mai faci. Iar din preaplinul interiorității acesteia nu avea cum să nu ofere semenilor mostre, frânturi de gânduri, forme sau imagini ce tălmăcesc fidel luminile interioare. Astfel, fiece cuvânt așternut vreodată pe pagină, oricare dintre fotografiile ce captau peisajele și oamenii Agrieșului, toate obiectele bisericești sculptate cu o pioșenie vădită, sunt încărcate de o luminozitate a împăcării cu divinul, cu sinele și cu semenii.
Aș spune că plecarea dintre noi a părintelui este o pierdere grea. Pentru că el a fost, înainte de orice, un model pentru oricare dintre noi. Termenul în sine a devenit un clișeu, pe care-l folosim prea des și cu nepermis de mare ușurință. În fond, modelele ni se înfățișează, iar noi le sesizăm sau nu, le urmăm sau nu. Uneori, modelele trec prin fața noastră fără să le observăm cu adevărat, măcar. Dar părintele nu era un om pe care să nu-l observi. Deși era de o modestie ieșită din comun („Prea m-ați lăudat, cu toții!”, spunea aproape invariabil la fiecare lansare de carte), cumva reușea să se facă văzut: poate prin blândețe, prin cumpătare, prin seninătate sau hărnicie.
Nu ne rămâne acum decât să ne luăm rămas bun. Și poate, atât cât vom putea, să îi păstrăm vie amintirea, urmându-i exemplul plin de lumină.
Odihnește-te în pace, părinte!