Părintele Timoftei, netezând cărarea mântuirii

Cu ceva vreme în urmă, părintele Timoftei Găurean din Agrieş mi-a trimis o… O ce?, mă trezesc brusc că vorbesc singur, întrebându-mă ce mi-a trimis mie părintele Timoftei şi să nu greşesc răspunsul la această întrebare. O carte? Nuu ar avea suficientă acoperire. Un album foto? Asta ar însemna şi mai puţin. Atunci, ce? Mai corect, cred, ar fi să spun: O carte-album. Dar nici acesta n-ar fi răspunsul potrivit. Şi voi spune, pur şi simplu, o bijuterie editorială şi tipografică: „Netezind Cărarea Mântuirii”. Un volum care vede lumina tiparului la Editura „Cezara Codruţa Marica”, Târgu-Mureş, 2015, seria „Via lucis” îngrijită de Valentin Marica, autorul unui Cuvânt înainte, din care mă grăbesc să aduc în faţa cititorilor, pentru început, un fragment:
„Preacucernicul Părinte Timoftei Găurean şi-a aflat, cu smerenie şi vrednicie, statutul de comesean al Sfintei Treimi, înţelegând cu toată fiinţa sa mesajul textului evanghelic: «Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea tatălui Meu Care este în ceruri».
Părintele l-a adus pe Dumnezeul Euharistic în faţa oamenilor, l-a mărturisit în preaplin Cuvânt de lumină şi Faptă ziditoare, prin minunea Potirului şi strălucirea Sfântului şi Sfinţitorului Altar care i-au fost frunţi de gând curat şi credinţă dovedită, învelite în tulburătoarea întrebare a psalmistului David: «Doamne, ce vom răsplăti Ţie pentru ce ne-ai dat nouă?» În acest veşmânt îl văd pe Părinte, «dând în vileag» adâncul său lăuntric – «azuru-i suitor», cum ar spune Poetul – zămislit doar din iubire, spunându-ne că nu putem fi, în acelaşi timp, şi cu Dumnezeu şi cu Mamona, că dacă suntem cu adevărat ai lui Hristos ştim şi ce sunt încercările şi ce sunt izbânzile, ştim cu adevărat ce este viaţa şi ce este moartea.”
Pe părintele Timoftei l-am cunoscut relativ târziu, deşi „îl ştiam” de multă vreme, din presa judeţeană, mai ales, de unde aflasem că are şi preocupări „extraprofesionale”, ca să zic aşa. Şi am fost bucuros când l-am cunoscut în carne şi oase, cu vreo trei-patru ani în urmă, la Agrieş, unde organizase, printre altele, şi o expoziţie de fotografii şi de icoane pe sticlă, dacă mai ţin bine minte. Toate acestea, însă, n-au însemnat mare lucru pentru mine, astfel că pe părintele Timoftei l-am cunoscut cu adevărat (am această convingere!) abia după ce i-am citit cartea, pe care mi-a dăruit-o cu autograf şi mi-a trimis-o prin prietenul nostru comun, Ioan L. Şimon, profesorul şi scriitorul care a trăit şi a muncit aproape o jumătate de veac în satul în care venise pe lume, cu 130 de ani în urmă, Liviu Rebreanu: Târlişua. Sat de care, nici acum, după ce s-a pensionat de ani buni, nu s-a „lecuit”. Cartea arăta (şi arată şi acum, fireşte) excepţional! Repet: e o adevărată bijuterie! Care mi-a produs, încă de la prima vedere, o impresie puternică. Poate de aceea nici n-am citit-o imediat, poate şi de teamă să nu mă dezamăgească conţinutul ei. Dar mă înşelasem, desigur. Când m-am decis s-o citesc, n-am mai lăsat-o din mână până am întors şi ultima filă.
În aceste pagini, peste 170, părintele Timoftei îşi povesteşte viaţa: simplu, firesc, cu sinceritate totală.
„Sunt în viaţă momente în care ne întrebăm cine suntem, unde a ajuns drumul anilor şi care sunt urmele lăsate timpului etern.” De aici pleacă totul şi amintirile încep să curgă, realitatea prinde contur, viaţa capătă sens, e tot mai aproape de „ecoul miilor de liturghii, utrenii, vecernii, botezuri, cununii, slujbe de înmormântare, praznice, alături de sculpturile mele în lemn sfinţite în atâtea locuri din ţară şi străinătate, alături de ochii vii ai vechimilor ce ne privesc din Muzeul Etnografic adăpostit de Casa parohială din Agrieş, alături de sutele de imagini fotografice care depun mărturie despre inefabilul naturii, al cerului şi pământului, dar şi al omului venind din ceea ce am numit în expoziţiile de artă fotografică Lumea lui Liviu Rebreanu, simt aşadar că trebuie să mai înalţ o troiţă. A cuvântului. O viaţă am rostit Cuvântul liturgic, Cuvântul ales al rugăciunii, al preamăririi lui Dumnezeu şi al mângâierii credincioşilor aplecaţi în semnul crucii în Sfânta Biserică. Ei îşi mărturiseau zbaterile, încercările, răscrucile şi bucuriile. E rândul să-mi mărturisesc şi eu încercările şi bucuriile, valurile vieţii, mai aspre sau mai netede, la cei 66 de ani pe care îi am şi la împlinirea a 10 ani de preoţie în cel mai frumos loc din lumea aceasta, satul meu natal, Agrieş, cu ritmuri de viaţă încă din preistorie.” Tulburătoare cuvinte despre satul natal, rostite de părintele Timoftei, orice cuvânt în plus ar fi de prisos. Toată această CARTE (cu majuscule) de peste 170 de pagini, „vorbeşte”, în cuvinte şi imagini, despre Agrieş şi agrieşeni, despre pitoreştile locuri natale şi clipocitul izvoarelor, despre toponimele intrate în legendă, despre frumuseţea portului, a datinilor şi obiceiurilor care se păstrează şi se transmit, aici la Agrieş, cu sfinţenie urmaşilor. Despre obârşii şi despre câte şi mai câte! Ceea ce cartea aceasta nu poate exprima prin cuvinte, îţi oferă imagini, mai vechi şi mai noi, imagini atât de grăitoare. Totul este viu în această carte, parcă neverosimil de viu şi aştepţi ca, din moment în moment, o imagine sau alta să se deprindă din pagina în care a fost fixată, ca într-un insectar viu, şi să coboare printre agrieşenii ei dragi.
Acesta e marele merit al cărţii. Şi marele câştig al părintelui Timoftei, în tripla sa ipostază: de teolog, cărturar şi artist plastic, deopotrivă.
Dar cartea aceasta mai conţine, în final, gânduri alese ale unor prieteni apropiaţi părintelui Timoftei, cei care i-au fost alături, la bine şi la greu, şi au rămas alături de dânsul: Preot Ioan Dâmbu, protopopul de Năsăud (un alt eminent teolog, dublat de un remarcabil cărturar, supranumit, mai în glumă, mai în serios: „Voievodul Ţării Năsăudului”), un om cu autoritate recunoscută nu doar în judeţ, ci şi în afara graniţelor acestuia, Menuţ Maximinian, jurnalist şi scriitor, directorul cotidianului „Răsunetul”, cel aflat mereu în căutarea firelor de aur, şi când le află, le scoate, bucuros, la lumină, prof. dr. Vasile V. Filip, etnolog şi scriitor, preot Aurel Mureşan, protopop de Gherla şi, nu în ultimul rând, preot Vasile-Cristian Motogna din Teaca. Condiţiile grafice, repet încă o dată, sunt excelente, iar conţinutul, pe măsură. Aşa încât, în încheierea acestor rânduri, îl voi cita pe marele Arghezi: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!”