"Monede şi monade" de Marcel Mureşanu

Prozele din volumul "Monede şi monade" ale lui Marcel Mureşanu, apărut la Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2012, confirmă însăşi mărturisirea autorului făcută într-o constatare profundă mascată sub forma ironiei.
Este, în fond, adevărat că înţelepciunea este apanajul experienţei care, asociată unui spirit superior simte nevoia să se împărtăşească semenilor: "Acum, la bătrâneţe, m-au ajuns certe tendnţe. Se zice că e ultima boală" (pg. 94). Oricum sugestia fundamentală este aceea că dacă viaţa ne-a fost dată, ea trebuie trăită şi cercetată pe feţele ei infinite până ne vom regăsi în careva. "Sunt tot mai îngrijorat că în loc să-l trăiesc, doar consum timpul" (pg. 65).
Alimentate din meditaţia profundă a unui spirit contemplativ, textele volumului îmbracă formele diverse ale aforismului, ale epigramei, ale calamburului sau chiar al metaforei unde sensibilitatea atinge poeticul.
Spre deosebire de cugetările aforistice, în general, unde tonul grav le conferă profunzime şi garanţie, în desfăşurarea labirintică a meditaţiei lui Marcel Mureşanu ne surprinde mereu disponibilitatea jocului, a farsei, a glumei, a comicului sau a şarjei ironice sau autoironice.
Dimensiuni pe care ne-am obişnuit să le percepem măreţe, îmbracă aici aspectul poantei, a insignifiantului.
Viaţa ca şi moartea pot deveni actorii unui spectacol eşuat sau, în cel mai fericit caz, cotidian. Adesea, aceste valori se substituie provocând derută sau dându-ne o lecţie, în definitiv, utilă de a fi pregătiţi să le acceptăm: "Moartea este indubitabil o artă. De un dadaism perfect" (pg. 87) sau "Când se desparte viaţa de moarte? se întreabă cineva. De ce să se despartă dacă se înţeleg aşa de bine?" (pg. 84).
Remarcabilă este capacitatea autorului de a formula metaforic adevăruri esenţiale prin ingeniozitatea cu care conferă concreteţe abstracţiunilor sau abstractizează concretul: "O relaţie încă perfectă: respiraţia mi se supune blând, cutremurat, atent, deşi eu depind de ea" (pg. 69) sau: "Am îmbătrânit unul lângă altul, frumos, libertatea mea şi cu mine, fără a băga de seamă cât de mult şi cât de mereu ne-am fost, unul celuilalt, scalvi" (pg. 9).
Iniţiativa decodării unor afirmaţii consacrate duce adesea la concluzii şocante şi confirmă diversitatea în infinitate a existenţei. Cunoscător al cugetărilor universale, autorul le descoperă aspecte nebănuite, privite în oglinda gândului său prin ochiul lu Păcală. Toate aceste constatări au, în fond, un scop corectiv fără a afişa intenţia moralizatoare: "Cine supravieţuieşte dragostei de sine, puternic este! Acest amor, odată pierdut, Om te face!".
Condiţia umană conferă statutul exploratorului; omul se află în permanenţă căutare a misterului existenţial, ideal sugerat printr-o simbolistică ce-i subliniază sacralitatea şi angajarea dramatică: "Ţin între degete mătăniile negre ale celor şapte mari întrebări. Gata să le scap. Gata să se împrăştie" (pg. 33).
Gândirea concisă cuprinsă în expresia concentrată fie a aforismului, fie a epigramei trădează ochiul experimentat care înregistrează nuanţa prelucrată cu fineţea precisă şi gustul unui bijutier. Fiecare piesă îşi etalează strălucirea unor veritabile diamante cu faţete abia ghicite: "Viaţa ca o pelerină uşoară, abia legată, peste umeri. Oricând o poate lua vântul" (pg. 21) sau "Singurul lucru pe care- l ducem până la capăt e viaţa noastră" (pg. 74).
Epigramatice, cu morala bine drapată în faldurile unui umor elegant, unele judecăţi ne surprind în diferite ipostaze inadecvate şi ne admonestează îngăduitor: "Mai urâte decât vorbele goale nu sunt decât cele spuse cu gura plină" (pg. 108). Râsul sănătos asociază adesea ziceri consacrate dezvăluind un nou adevăr reprobabil: "Să fii măgar, înţeleg, dar să ai şi ochelari de cal e prea de oaie".
Jocuri de cuvinte, calambururi şi alte diverse exerciţii expresive trădează atenţia şi priceperea cu care fiecare vocabulă este cercetată, disecată şi stoarsă de mulţimea sensurilor şi posibilelor combinări: "Universul, o clepsidră gâtuită la mijloc, acolo unde-o strânge Mâna lui Dumnezeu" (pg. 137) sau "Galant, timpul ne lasă să-l măsurăm cu viaţa noastră".
Chiar atunci când formula ia forma jocului, acesta nu este niciodată gratuit, ci întotdeauna ascunde obsesii ale marilor probleme de viaţă: "Mă întreb mereu şi surâzător dacă se poate muri dintr-un motiv geometric pentru o cauză dreaptă" (pg. 68) sau măsura lucrului bine făcut: "Nu te mânia, supără-te" (pg. 28) sau "Dacă tot nu ştim, atunci de ce uităm cine suntem" (pg. 109).
Oricum, nota de jurnal lasă să se întrezărească o existenţă "aplecată peste marginile lumii" pe care o contemplă, o pipăie, o trăieşte, o detestă şi o acceptă": "Trecutul, cu un par în mână, în spatele nostru. El nu ne vede, dar ne poate nimeri" (pg.145).
Titlul însuşi înscris într-un calambur ascunde o simbolistică a aventurii cugetului dinspre diurn, concret şi insignifiant spre înălţare, strălucire, sens superior ce îmbie la decodificare.