Dincolo de fruntariile timpului

Legătura intimă, tainică și fascinantă dintre muzică și cuvânt reverberează în forme diferite în opera lui Constantin Rîpă, universitarul clujean ajuns la vârsta senectuții victorioase. Între creația componistică a muzicianului clujean și cea poetică s-au stabilit în timp fire indisolubile care configurează personalitatea sa artistică. De la sonuri armonice la armonizarea metaforei prin cuvânt e un drum scurt și des străbătut, chiar bătătorit temeinic de compozitorul devenit poet și de poetul sedus de grațiile acordurilor divine. În paralel cu practica poeziei, Constantin Rîpă și-a exercitat, în scris, și calitatea de memorialist sau de aforist inspirat, preocupat îndeosebi să evoce aspecte din viața sa sau să mediteze în scânteietoare cugetări lapidare despre timp, artă, iubire și trecerea sa prin lume. Meandrele gândurilor despre timpul trăit sunt cuprinse în două volume împărțite riguros în etape cronologice: Jumătatea mea de veac XX (2002) și Deceniul meu de veac 21 (2013). Scrierile sale în versuri și proză se adaugă prodigioasei

activități componistice și dirijorale desfășurate spre finele „veacului XX” cu renumitul cor Antifonia, care a generat, printre membri și melomani, o stare de spirit fulminantă în arta corală clujeană și națională.

Iată că artistul complex care este Constantin Rîpă deschide o altă acoladă peste timp, într-o eșalonare diacronică a conținuturilor de idei, continuând notele sale într-un volum intitulat simplu Ziceri. Din precauție, autorul acestor însemnări se ferește să le numească aforisme, deși, în mare parte, structura acestor note este pronunțat aforistică, aphorismus = cugetare enunțată într-o formă concisă, memorabilă (DEX). În schimb, adaugă în paranteze un șir de sinonime și cvasi-sinonime spre a da coeziune determinativă necuprinselor gânduri întrupate în cuvântul scris: zicale, zicători, cugetări, maxime, minime, exprimări, expresii, constatări, păreri etc. Aș adăuga enumerării, înainte de etc., termenul stănescian respirări, întrucât de la modelul Nichita Stănescu își revendică, în mare măsură, sămânța lirică și Constantin Rîpă. Respirări, da, întrucât între inspirație și expirație sunt orânduite slovele dătătoare de sens și fior al gândirii.

Cu acest volum de Ziceri scriptice, bogat în pagini de însemnări scrise între 1 martie 2020 și 31 decembrie 2024, se confirmă, dacă mai era cazul, statutul de aforist de marcă al lui Constantin Rîpă. Cu accent pregnant pe oralitate, cugetările lui sunt scântei pornite

din sufletul unui neliniștit funciar, în permanentă gâlceavă cu sinele hărțuit de patimi și cu rigiditatea canoanelor vetuste. Promovarea noului în stil și spirit, în atitudine și concepții, este una din prerogativele doctrinei sale estetice și asta se vede cu ochiul liber până și în felul original în care răstălmăcește, creativ și iconoclast, ironic și ludic, sintagmele așezate în comoditatea vorbii comune stereotipate, sintagme banalizate prin uzanță îndelungată. E cazul iscoditorului spirit rebel să intervină, să judece, să claseze și să lanseze verdicte. În acest inspirat și spontan demers ludic, însemnările lui Constantin Rîpă se situează pe același palier semantic al interferențelor literare cu Monedele și monadele lui Marcel Mure- șeanu, distins poet și aforist clujean cu care se înrudește întru spirit și cu care dialoghează dezinvolt chiar și în cadrul acestor scrieri minimaliste în formă, maximale în zborul ideii. Iată o translație inocentă: Asocierea dintre majusculele M. M. cu cuvintele Monede și monade pe bază doar sonoră e o glumă... marcelină.

Aforistul „ca slugă a gândurilor ce pune stăpânire pe cuvânt” e un autor de flash-uri literare acute ce penetrează șfichiuitor retina minții. El creează obiecte lucioase bine ascuțite la ambele capete care rămân să semnifice, uneori, doar atât cât ține flacăra unui chibrit. Când flacăra ajunge la deget, se produce declicul, iluminarea. Și ironistul notează hâtru, deturnând sensul acreditat al sintagmei: Degetul pe rană doare, dar nu degetul. Pe lângă factorul dominant timpul, întâlnit mereu, reluat, amplificat, în volum se înmulțesc reflecțiile despre singurătate, deșertăciune și pustiu. Tonul elegiac derivă din percepția afectivă a lipsei spațiului fizic familial în care trăiește fiecare de la o vreme: Când ai așternuturile prea mari, înseamnă că ești singur. Remontarea vine tot apelând la șarada ricoșeurilor de sens: Singurătatea n-a ținut «de urât» nimănui. Zgomotul hulitor al timpurilor pe care le trăim răzbate corect în cutia de rezonanțe a observatorului imparțial: Furia maselor e ură bezmetică în acțiune. Un ochi indiscret se deschide și spre relațiile intime privite din perspectiva vârstei înțelepte: Dragostea este și ea o cantitate, de vreme ce cu timpul se epuizează. Autorul are proprietatea termenilor și-i folosește cu măsură bine dozată pentru a semnifica și a se încadra în fluxul observației nu de puține ori atinsă de filonul galeș al sentimentalismului:

Sărutările se fac cu ochii închiși pentru ca rațiunea să doarmă.

Atât de prins în proiecte și activități culturale, Constantin Rîpă e mereu cu ochii și gândul spre ceea ce va să vină încât mărturisește cu sinceritate: Dacă mi s-ar oferi o plecare în timp, aceea ar fi numai spre viitor, căci experiența trecutului o am înmagazinată în mine. O confesiune la ceasuri târzii poate fi și aceasta: Eu în viața mea n-am avut curaj, ci doar multă inconștiență. Se pare că inconștiența e benefică uneori. Autorul se scaldă cu voluptate nedezmințită în jocul cuvintelor paronime: Versul n-are nimic cu... reversul. Vocația de a psalmodia pe clapele silabelor dă o ritmicitate subtilă gândului în multe croșetări de cuvinte ce ar vrea să se împlinească în zbor ocult pe deasupra unor inserții peisagistice precum acesta: Aurora și amurgul se concurează zilnic în frumusețe. În contrast, tensionata actualitate politică înnegrește zorii viitorului sub forma unui avertisment inclus: Apocalipsa este o poveste, dar omenirea (în demența ei) poate să o facă reală. Și totuși, obișnuiți cu arta de a trăi, avem pe față un rictus al nepăsării: Noi ăștia care trăim între două veacuri (și milenii) parcă nu ne prea înspăimântăm de trecerea timpului, căci e la fel. Pentru că, iată, înserierea e coborârea din excepțional: Veacul nostru e și el un veac oarecare, pe care n-am avut încotro, l-am trăit!

Stocare memoriei în fugare însemnări subiective, explozive adesea, dă dimensiunea reală a unor energii creative debordante, corolar asumat al încrederii în forțele vitale ale vieții. De aceea ultima „zicere” țintește tot spre vectorul implacabil al timpului, etalon expus ca factor volitiv depozitat definitiv, magistral, în folclorul nostru: Toată viața umblăm după Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Ne amăgim s-o găsim sau mergem mai departe nepăsători fără putința de a opri timpul? Eul artistic descărcat de tumultul gândurilor și mărturisirilor făcute la persoana întâi se detașează de conținuturile ideilor expuse, intimităților exhibate în public și spune: Această carte cu numele meu nu mai este a mea. Corect. De acum înainte e a cititorului.