NATURA MI-A FOST SINGURUL PROFESOR

Născut dintr-o familie de oameni sărmani, fiecare truditor în felul său, pentru a-şi agonisi cele necesare traiului – bucăţica de mămăligă cu brânză, laptele, sau bucătura de carne care i-a asigurat existenţa – tatăl trudea cu lopata la terasamentul CFR-ului, mama spoia casele oamenilor în culorile cerului senin (poate l-a privit prea cu dor când şi-a zămislit ultimii fii, doi gemeni), iar Nechita (Prâslea), cel rămas după ce surorile mai mari şi-au părăsit părinţii ducându-se fiecare la cuibul său – Nechita, zic – trebuia să-şi câştige de mic existenţa, lucrând pe ogoarele C.A.P-ului ... ,,că de nu contribuim cu sapa nu ne dau bucăţica de hrană!’’

Aşa a cunoscut darurile naturii, ofranda cerului albastru, poveştile norilor, scrise pe cer cu condeiul vântului, care le modela în fel şi chip de fantasme, darurile pajiştei înflorite, care cădeau sub lama coasei, când cântecele vesele ale truditorilor gliei deveneau ritmuri creatoare de energie dăruite ei, belşugul ploii darnice, care uda pământul însetat, cântecul păsărilor după ploaie, imnuri sfinte de mulţumire adresare Proniei pentru darurile sale şi toate farmecele prin care mama natură i-a adăpat sufletul ţăranului, creindu-i dorul de frumos. Şi darnic cu comorile sufletului, Nechita le-a aşezat pe hârtie ca să le împărtăşească semenilor săi, cu bucuria creatorului.

Cine să-i înţeleagă ofranda? Omul simplu dotat cu har, n-are timp de poezie şi şi-o ascunde în suflet, nebănuind câtă candoare şi-a înmagazinat în el!

Aşa şi-a clădit Nechita sufletul peste ani, adăpat cu tot ce Dumnezeu i-a dăruit ţăranului şi treptat şi-a copt dorinţa de a le împărtăşi semenilor prin culori şi forme lăsate mărturie pe pânze ca bucurii ale vieţii trăite.

S-au născut din bucuria creaţiei sincere, cele mai 300 de tablouri care-i împodobesc casa şi-l însoţesc pretutindeni în expoziţii, iar organizatorii lor s-au obişnuit să-l invite mereu la Festinul Zeilor!

Acum e toamnă cu dimineţi aspre, când gerul a muşcat către hainele pădurii, scoţându-i ultimele daruri, culorile focului, ale soarelui, ale plecării din viaţă şi Nechita ajuns aproape de vârsta senectuţii, nu-şi permite să le risipească în braţele uitătoare ale iernii!

Harnic îşi ia scuterul şi, hai! pe coclauri în zori de zi! A ochit un loc în natură, unde priveliştea e mai amplă, la poale de codru şi-n preajma dealurilor pline încă de rod. Acolo şi-a oprit scuterul şi transformându-l în scaun şi şevalet şi-a aşternut harnic culorile pe pânză.

Nu ştie privitorul câtă fascinaţie are în suflet creatorul în acest moment! Sub vraja inspiraţiei sufletul se purifică, iertându-i-se toate păcatele pentru darul oferit Dumnezeirii!

Şi o nouă minune se naşte pe pânză, dovadă că viaţa creatorului e numai jertfă! A urcat pe coclauri peste glia îngheţată, dar la întoarcere soarele dezgheţase drumul şi creatorul transformat în erou a trebuit să înfrunte balaurii firii, glodul ce înnămoleşte drumul. Pe dealurile noastre drumurile nu-s asfaltate şi îngrijite, iar scuterul s-a dezechilibrat printre crengile căzute în drum şi pictorul şi-a plătit vina de a fura naturii darurile trecătoare aşezate pentru veşnicie pe pânza amintirilor! A ajuns acasă poate cu hainele murdărite, poate chiar cu zgârieturi pe corp, dar cu poezia toamnei dăruită eternităţii!

,,CĂCI NATURA MI-A FOST SINGURUL PROFESOR!’’

Mâine poate tabloul va primi o ramă şi va sta alături de suratele lui într-o expoziţie. Dar cine va cunoaşte sacrificiul artistului? Farmecul creaţiei sălăşluieşte ascuns în sufletul său, până la ultima suflare!

Aşa a lăsat Dumnezeu pe artişti!

Virginia Brănescu

SCLIPIRI

În spate-mi duc desaga de cuvinte

Şi-n cap am feerie de culori,

Privesc la cerul colorat în zori

Şi în vizor mai am visul fierbinte!

Mă târâi prin noroaie şi prin glod,

Dureri acute nu le bag în seamă,

Gânduri hoinare – nmiresmat norod –

Se zbat să-mi păcălească greaua vamă!

Mai scap un sacde vise în neant

Şi-mi cânt durerile scăldate-n mare

Şi iar ridic aripile spre soare

Şi-mi torn pe răni culorile galant!

Aşa e zboru-n drumuri spre apus

Cu vise pitrocite-n nemurire,

O clipă am uitat că ceru-i sus

Şi ne orbeşte-acuta lui scipire!

Virginia Brănescu