În noapte, sufletul

În noapte, sufletul

Taci, suflete!
Ascultă şi tu
noaptea cum îşi trimite printre noi
iscoadele,
ploaia pipăind locurile pe care să calce...

Cine sunt, vrei să ştii Domnule
Nisargadata Maharaj,
stau la picioarele tale,
mă dezbrac de trupul acesta
străin
ies din pielea mea
ca dintr-o casă prea stâmtă
şi clopoţei de vânt îţi fac
din oasele mele sunătoare.
Cine eşti,
mă întrebi
Domnule Maharaj
în timp ce mă înfăşor
în şarpele întunericului
spre a vedea de acolo
cum se naşte lumina!

Fratele meu, Abel

Cu fiecare gând, deschid o uşă.
Cu fiecare faptă
alte în jur le- nchid.
În care să nu bat, unde nu voi mai fi
şi pe câţi îi voi plânge, eu, cel ajuns aici?

Îmi plimb visele
ca şi cum ar fi
nişte ciudate animale de companie,
care trăiesc într-o aproape totală
captivitate,
din care le scot când şi când,
pentru o scurtă plimbare,
pentru a le da iluzia că ar putea evada într-o zi
în realitatea noastră burduşită cu nedreptăţi,
care geme şi cântă,
care ne striveşte sub greutatea ei,
dar în care strigăm-
Suntem vii!

Târziu, mă întorc
lângă uşa închisă unde-l plâng
pe fratele meu Abel,
ucisul.

Deasupra iernii

Mai importante întrebările
decât răspunsurile mi-au devenit.
Deasupra iernii
m-am aşezat confortabil,
arunc beteala cu care mi-am împodobit uşa
pe care intrai,
îmi adun îngerii de carton poleit-
e atâta limpezime în toate azi,
e atâta lumină!