A N I V E R S A R : OLIMPIU NUȘFELEAN – 70

În ploaie, spunînd poezii

            Irène L. purta o jachetă de un roşu intens, care da bine cu cizmulițele negre cu toc jos, încălţate la acest sfîrşit de toamnă ploioasă. Ploua desigur, dar Irène L., în graba pricinuită de întîrzierea la ore, uită să-şi ia umbrela. Jacheta ei roşie da bine nu atît cu cizmulițele negre, cît cu aerul ei copilăresc, cu părul răvăşit de vînt peste faţa senină, care-i ascundea vîrsta.

            Mergea pe jos, ignorînd ploaia, şi profita de timpul drumului ca să-şi pună în ordine lecţia de imaginaţie pe care urma îndată să o realizeze cu grupa de creație de la clasele mici.

            Cum să le demonstreze elevilor de opt sau zece ani cît de importantă este imaginația? Dar, mai ales, cum să-şi demonstreze sieşi, dincolo de teoriile cărţilor de specialitate pe care le studiase? Ce rezultat ar avea oare un efort absolut de imaginație?

            Luînd ploaia foarte în serios, îşi închipui o umbrelă imaginară care o apără de intemperie. Trecea grăbită prin ploaie şi-şi imagina forma umbrelei, textura, culoarea, tija pe care era fixată structura umbrelei, stropii prelinși peste marginea clopotului de mătase. Și chemă din memorie poezii care elogiau umbrela și ploaia, cadre din filmele văzute, simțind cum în inima ei crește sentimentul că are deasupra capului o umbrelă adevărată, pe care o manevra cu propriile mîini, ținînd-o înălţată. Şi observă deodată că ploaia nu-i mai udă părul, nici jacheta colorată într-un roşu intens. Deasupra capului ei plutea o umbrelă, cît se poate de reală, avînd în vedere efectele prezenţei acesteia. Fără să se îndoiască de rezultatul exercițiului ei, Irène L. repetă totul în sala atelierului de creație, cu cei șase sau șapte copii din grupă. Copiii o luară în serios. Și reușiră. Ieșiră afară din sala de clasă, în curtea școlii și apoi pe străzile orașului și, apărați de umbrelele lor imaginare, însoțiți de profesoara lor, se jucau prin ploaie spunînd poezii!

Ultimul trandafir

            O văzu sprijinită de gardul de fier al Muzeului de Istorie. Grilajul acela solid menit parcă să descurajeze hoţii, dar încercînd mai mult să imite o împrejmuire medievală... O bunicuţă îmbrăcată într-un pardesiu cenuşiu, cu părul cărunt, încă bogat, pieptănat îngrijit, pe cap cu o pălăriuţă neagră, care-i masca fruntea şi ochii.

            De ce se oprise din drum? Încerca să-şi aducă aminte ceva anume? Avea un moment de leşin? Aştepta pe cineva? Irinel H. ezita: să treacă indiferent mai departe sau să încerce să-i fie de folos în vreun fel. Îşi luă inima în dinţi şi se apropie de ea plin de amabilitate.

            Privirea îi era aceeaşi, iscoditoare şi avîntată, susţinută de nasul mic, uşor ridicat, adulmecînd norii. Faţa îi exprima aceeași deschidere şi hotărîre. Era ea. Cîţi ani să fi trecut de cînd i-a refuzat, lui, ultimul trandafir? 40? 50? A fost oare, atunci, iubirea lor una sinceră, dar trecătoare? Trandafirul acela a rămas viu, în amintire, sau s-a veştejit? Motivul despărţirii lor n-a fost foarte clar. Nu l-ar putea găsi nici acum. Dar nu l-a căutat cu adevărat niciodată. Ea, pe atunci, îl plăcea, asta e sigur. Se temea oare că tinereţea lui va fi răpită de altele? O vreme, cîţiva ani, se mai vedeau pe stradă, se salutau în trecere, dar apoi – zeci de ani?!... – au uitat unul de altul. Erau doi străini, care se ignorau fără nici un regret.

            Îl recunoscu şi ea. Îşi mai păstra, el, statura sportivă, chiar dacă gesturile nu-i mai erau atît de sigure. Era îmbrăcat şi acum în geacă şi blugi. Blugii lui mereu obosiţi. Părul, cîndva negru – ca pana corbului, cum se spune în poeziile populare – era acum cenuşiu, cu nuanţe arămii, ca şi cum ar fi stat mult în fum de ţigară, deşi el nu fuma. Purta părul în continuare lung, lung şi albit de ani, mai aspru. Nu se mai lăsa fluturat de vînt.

            - Ţi-e rău? o întrebă el, fără vreo conversaţie introductivă.

            - M-a prins un leşin. Mergeam să-mi plătesc telefonul.

            - Să te ajut? Chem un taxi?

            - Da... Poţi să chemi. Mulţumesc.

            Îl privi drept în faţă. El luă telefonul mobil să cheme un taxi.

            - Irinel!... zise ea, cu duioşie şi cu o notă de umor. Ai ceva galben, o pată, pe buza de sus. Ai o batistă? Ia şerveţelul meu.

            Scoase din buzunar o pungă de şerveţele, ţinîndu-se în continuare cu o mînă de gard, slăbită.

            În vreme ce nu scăpa din ochi telefonul, Irinel se şterse pe buze cu şerveţelul. Erau urme de gălbenuş de ou. La micul dejun a mîncat ouă fierte.

            O duse cu taxiul pînă acasă. O ajută să urce scările, două etaje, dar rămase în faţa uşii.

            - Să chem un medic?

            - Nu! Îmi revin. Îmi iau pastilele şi mă odihnesc puţin.

            O urmări cum descuie uşa şi intră în apartament. N-o întrebă nimic de ai ei. Cum se simţeau, ce mai făceau? N-avea chef de povești. Irinel H. ieşi din bloc şi-şi văzu, pe mai departe, de ale sale.

Oamenii din vremea lui Ion Sterp

            Ion Sterp nu avea ambiţii politice. Nu-i trecuse niciodată prin cap să se facă parlamentar. Nu se vedea deloc în faţa oamenilor, vorbindu-le despre viitor.

            - Nu trebuie să te vezi tu în nici un fel, îl sfătui consoarta. Trebuie să te vadă ceilalţi!

            - Dar cum?

            - Apari la televizor şi gata!

            Şi aşa şi făcu Ioan Sterp: apăru la televizor şi gata. Nu era vorba de bani. Nu le ducea dorul. Şi aşa azi, apoi mîine şi poimîine... Prindea aripi. Imaginea lui publică se impunea constant. Deveni în scurt timp o enormă imagine televizată, care nu mai ieşea din casele oamenilor. Oricine dintre cei care îl vedeau la televizor putea deveni un votant întîmplător.

            Și în felul acesta, el, cel de care se despărţise, deveni un omuleţ oarecare, tot mai mic şi mai neînsemnat, pe care, într-un gest emoţional, Ion Sterp îl strecură într-o zi, inspirat, în buzunarul de la piept al sacoului îmbrăcat în fiecare dimineaţă. Era o dovadă, reală, că el nu-şi uitase  trecutul, rădăcinile, identitatea....

            Se întîmplă însă că, într-o altă zi, fără să realizeze ce se poate petrece, se opri cu mașina în mijlocul unei răfuieli între două găşti rivale. Nu-l interesa ce-şi disputau, nu voise să fie acolo, dar, ei bine, viaţa te aruncă uneori şi unde nu doreşti să te afli.

            S-au tras şi cîteva focuri de armă. Un glonte perforă parbrizul maşinii şi se opri în buzunarul de la piept al senatorului. Am uitat să vă spun că devenise între timp senator. Dar nu-i nimic. Din fericire, glonţul perforă stofa şi se izbi de trupul omuleţului ascuns de Ion Sterp în buzunar. Din păcate, glonţul îi fu fatal omuleţului.           

            Ion Sterp luă omuleţul şi, discret îndoliat, îl îngropă în grădina vilei, lîngă un cireş, închis într-un sicriuaş de aur. N-avea cine să sape după el şi să-l dezgroape. Poate, cine ştie, peste mii de ani, din întîmplare, va da cineva peste cadavru, îl va duce la muzeu şi-l va studia. Se va mira, probabil, şi cercetătorul acela ce oameni mici au trăi pe vremea lui Ion Sterp!