Poveste cu îngeri și final fericit. 9 copii din Bistriţa-Năsăud şi-au găsit în acest an părinţii adoptivi!

”A fost odată ca niciodată...așa încep toate basmele. Așa începe și povestea mea....A fost deci odată o zi de ianuarie...în care, eu, am salutat lumea aceasta pentru prima oară. Deci...m-am trezit la spital, o fetiță drăgălașă, căreia Dumnezeu i-a dăruit un chip frumos, ochi negri și păr de culoarea alunei. Erau mulți bebeluși în jurul meu și multe doamne îmbrăcate în alb. Când îmi era foame plângeam și uneori venea o doamnă și mă hrănea...îi cunoșteam vocea și bătăile inimii de mult timp.

După câteva zile am plecat ”acasă”, într-un loc nu prea primitor, cam friguros și zgomotos. Zilele treceau greu pentru că eu voiam să fiu alintată, să se joace cineva cu mine, dar dorințele mele nu erau împlinite decât foarte rar.  În povestea mea,  au apărut de multe ori îngerii mei păzitori,  dar nu cu aripi ci sub forma unor ființe omenești.  Încă din primele luni de viață m-am îmbolnăvit și de câteva ori și am fost dusă la spital. Pentru că cea care mi-a dat viață nu rămânea alături de mine, eram îngrijită de către îngerii care aveau chipul personalului medical.   Într-o perioadă în care eram internată, îngerii din spital au chemat în ajutor alți îngeri, care îi ajută pe copiii aflați în dificultate.

Acești îngeri de la ”Direcție” au vizitat locul unde creșteam împreună cu mama biologică și au văzut că nu era un loc potrivit pentru a mă dezvolta frumos. Deci, au hotărât că e timpul să îmi găsească un alt ”cuib”  în care să fiu ocrotită. La vârsta de 8 luni, am fost mutată într- o casă plăcută, unde o doamnă...despre care am aflat că este ”asistent maternal” și-a îndeplinit responsabilitățile de ”înger”, asigurându-mi îngrijire, alimentație potrivită, jocuri, zâmbete multe și căldură afectivă. Am început să cresc, am învățat să merg singură, să spun câteva cuvinte.

Mă simțeam apreciată, frumoasă.....îi îndrăgeam pe ”îngerii” din familia asistentului maternal. ”Îngerii” mei de la Protecția Copilului știau că aici e doar un loc ”de mijloc”, că nu-i aparțin pentru totodeauna așa că au vizitat-o de mai multe ori pe mama biologică dar au văzut că situația nu s-a schimbat și că nu mă pot întoarce la ea. Deci... au propus un nou plan, numit ”adopție”. Aveam vârsta de 2 ani când un judecător înțelept a decis că adopția e o alternativă optimă pentru situația mea și,  astfel, alți ”îngeri” de la Direcție au început să îmi caute părinți adoptivi, care să fie ai mei, pentru toată viața. Am fost vizitată de câteva ori de oameni drăguți, care îmi aduceau cadouri, mă priveau îndelung, îmi adresau întrebări, uneori mă luau în brațe, mă alintau... dar nu știu din ce motiv.... nu se mai întorceau la mine. Au trecut 9 luni...dar părinții mei adoptivi încă nu își făceau apariția.

Practic... am devenit un copil ”greu adoptabil”. Ce înseamnă asta? Adică... povestea mea și pozele mele puteau fi vizualizate pe un calculator, de către persoanele care doreau să adopte și desigur aveau și atestat. În scurt timp.... s-a întâmplat o minune...doi oameni frumoși,  foarte emoționați, care și-au dorit mereu o fetiță, m-au văzut în acea secțiune dedicată copiilor ”greu adoptabili”, m-au plăcut și au venit apoi să mă vadă. Câtă bucurie am trăit în prima zi în care ne-am întâlnit! Am simțit, atât eu cât și ei,  că din acel moment poveștile noastre se vor uni, că vom parcurge împreună un drum nou și luminos. Au urmat mai multe vizite, am început să-i îndrăgesc, să îi numesc ”mami” și  ”tati”, ne priveam în ochi cu tandrețe și eram triști când trebuia să ne despărțim.  ”Îngerii” mei din Direcție au scris o scrisoare judecătorului, în care i-au vorbit despre  mine și despre viitorii mei părinți. Judecătorul a hotărât că este timpul să îmi încep viața alături de familia mea adoptivă, că pot locui alături de mami și tati.

În sfârșit, visul meu de a avea părinți empatici, afectuoși, care să îmi fie alături mereu s-a împlinit. Idealul părinților mei, de a avea o fetiță, pe care să o iubească și care să le dăruiască la rândul ei afecțiune, s-a concretizat. De atunci, trăim zi de zi fericirea unei familii armonioase, complete, împlinite. Drumul a fost destul de lung până să ne găsim, cu multe obstacole, dar am înțeles că povestea mea a început înainte de a mă naște, că viața mea este un ”dar” și că de multe ori, copiii ca și mine, vin pe lume cu niște părinți, deși fac parte din povestea altor părinți, pe care îi vor întâlni mai târziu. Și mai știu că familiile fericite se formează atât prin naștere cât și prin adopție.  Am aflat că o ușă închisă nu înseamnă un final de drum, că speranțele pot deveni realitate, doar că uneori e nevoie de timp și răbdare.”

În spatele fiecărei adopții de succes stă o poveste emoționantă.  Povestea aceasta este una reală, o istorioară care ilustrează un principiu important al adopției:   Nu există copil care să nu fie dorit, ci doar familie care nu a fost găsită!

Adopția este un proces complex, încărcat de aspecte emoţionale, datorită implicaţiilor sale fundamentale pentru ceea ce reprezintă legăturile de familie. Adopția, înainte de toate,  este  un act de iubire.  

În anul 2020, pentru 9 copii din județul Bistrița-Năsăud s-a împlinit acel vis minunat de a-și începe drumul alături de părinții adoptivi. 17 ființe minunate așteaptă momentul întâlnirii cu familia adoptivă, toți având povestea scrisă în secțiunea specială din Registrul Național pentru Adopții, dedicată copiilor greu adoptabili.

2 IUNIE este declarată Ziua Națională pentru Adopție. Adresăm pe această cale, cele mai bune gânduri, urări de sănătate, fericire și multe împliniri, pentru copiii adoptați, pentru cei care așteaptă să fie adoptați, pentru familiile care au adoptat sau adoptă!

La mulți ani!

Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Bistrița-Năsăud