Icoane din inima şcolii

         Cu mulţi ani în urmă, Gavril Istrate spunea că, Liceului din Năsăud îi datorează toată mândria cărturărească şi niciodată nu va fi în stare să-i arate recunoştinţa pe care o merită,  dovedindu-şi astfel apartenenţa la acest ţinut şi la şi faima şcolii care l-a format. Icoana celor care i-au deschis calea spre învăţătură îl va însoţi toată viaţa. Profesorului său de limba română, Aurel Şorobetea îi va purta o amintire frumoasă. El l-a remarcat pentru bogăţia cunoştinţelor pe care le poseda, devenind elevul lui preferat. Văzându-i seriozitatea şi interesul pentru lectură, i-a încredinţat cheile bibliotecii profesorale. Pe rafturile ei găsea lucrări din domeniul istoriei şi al literaturii naţionale. Acolo şi-a petrecut o bună parte din timpul liber şi a făcut cunoştinţă cu lucrările lui Garabet Ibrăileanu, Iorgu Iordan şi a rămas fascinat de romanele lui Mihail Sadoveanu.  Cu Aurel Şorobetea avea să treacă şi prin întâmplări şcolăreşti mai delicate decât cele obişnuite. Cu aceeaşi plăcere şi satisfacţie îşi aminteşte de profesorul Iuliu Moisil pe care îl urmărea în ultimii ani de liceu la conferinţele sale însoţite de proiecţii, lucru foarte rar pe atunci. De la el a primit numeroase informaţii ştiinţifice şi a descoperit multe realităţi ale vieţii. Chiar dacă nu i-a fost profesor, sub influenţa lui Sandu Manoliu s-a aflat în toată perioada cât a frecventat liceul, pentru că cel mai tânăr director al Şcolii Normale din Năsăud, ieşean de origine, era iniţiatorul şi organizatorul unor frumoase activităţi culturale de faima cărora s-a bucurat şi Gavril Istrate. Despre fostul lui profesor de limba latină, Ion Tomuţa, vorbeşte în cele mai alese cuvinte pentru argumentele sale puse în sprijinul continuităţii poporului român şi a originii limbii române. Nicolae Drăganu este cel care îl va însoţi prin lucrările sale în cercetările dialectologice pe care le va efectua mai târziu în ţinutul năsăudean. Apropiaţi sufletului său i-au fost şi profesorii Vasile Bichigean, Ion Tăzlăoanu, Gheorghe Tomescu, Ecaterina Cătănescu, alături de care a călătorit în  munţii Rodnei sau în alte locuri din ţară şi i-a cunoscut nu numai ca oameni de la catedră, ci şi ca prieteni adevăraţi. Dar oricât de mult i-ar fi iubit pe profesorii săi de liceu care i-au fost încălzitori de suflet, nu i-a uitat pe cei care l-au crescut, educat şi i-au deschis drumul spre lumina înţelepciunii, fiindu-i cei dintâi dascăli. Ei nu pot fi alţii, decât părinţii săi. Datorită lor şi a sacrificiului material pe care l-au făcut, Gavril Istrate s-a ridicat pe o treaptă socială demnă de apreciat. Pe amândoi i-a evocat cu drag, ori de câte ori a avut prilejul şi oriunde s-a aflat. Despre tatăl său, Gavrilă Istrate, rapsodul din Nepos, pe care l-a considerat primul dascăl care l-a întrodus în tainele literaturii spune că, era un om plin de înţelepciune şi avea un talent poetic deosebit. Îşi dorea foarte mult ca fiul lui să ajungă la şcolile cele înalte. Într-un moment de cumpănă, când se punea problema dacă Gavril va mai continua şcoala la Năsăud sau nu, din cauza greutăţilor materiale, acesta îi zice  răspicat :,, Tu te duci la şcoală şi, orice s-ar întâmpla, tu rămâi la şcoală’’. Era testamentul pe care l-a transmis, atât lui cât şi mamei sale, înainte de a se stinge din viaţă. După ce a intrat la şcoala primară din sat, mamă-sa îi acordă o grijă deosebită şi îşi pune mare nădejde în el. Ea apare în amintirile lui cu imaginea acelei mame atât de preocupată de treburile gospodăriei, dar şi de propriii săi copii. ,,O vedeam pe mama care, abia întoarsă de la lucru, aprindea focul în plită şi ne pregătea cina, dar până să fiarbă mămăliga, îmi zicea : ia vină tu cu cartea şi cu caietele, să vedem dacă ţi-ai pregătit lecţiile pentru mâine! Aproape doborâtă de trudă, îmi purta mâna şi mă învăţa să scriu a, i, oi. Eram în primele zile de şcoală şi abia reuşeam să deosebesc pe,, b’’cu burta în dreapta, de ,,d’’ care o avea în stânga’’.  Îşi iubea copiii, cum numai o mamă ştia să iubească. Pe Gavril ar fi vrut să-l ţină acasă, s-o ajute în gospodărie, dar a observat că are  alte vise, mult mai îndrăzneţe şi de aceea l-a lăsat să meargă pe drumul lui, care a fost unul cu multe împliniri. Ajuns la anii senectuţii, n-a ezitat să spună : ,,Nu mi-a plăcut niciodată  să fiu bătrân. Am vrut să fiu mereu tânăr, dar nu s-a putut. Acum trăiesc din amintiri şi îmi pare bine că  n-am trecut degeaba prin această viaţă’’. Şi într-adevăr, ne-a lăsat drept moştenire o operă ştiinţifică şi literară de mare valoare naţională.