Vasile V. Filip: Însemnări de-a lungul vremii (ale unui dascăl greu de mulțumit)

Motto: ”Descriem întâmplări cotidiene; dar cotidianul devine ciudat atunci

când înflorește pe un teren ciudat”.(Thomas Mann, ”Muntele vrăjit”)

Argument

                Țin cu o anume consecvență jurnal de peste 23 de ani, anume din 1998 (chiar de la sfârșitul lui 1997). S-au adunat 23 de carnete (tip agendă), însumând aproape 5000 de pagini. Am avut și alte tentative, la diverse vârste mai fragede, dar nu au durat mai mult de un an. Trăirea plenară a experiențelor vieții s-a impus de fiecare dată, în tinerețe, acele tentative sfârșind cu o revoltă împotriva ”corvoadei” de a scrie. Ceva mai multă consecvență (de aproape un an) – în perioada stagiului militar (1974-1975), când sentimentul comunicării firești a scăzut, iar experiențele de viață contraveneau în bună măsură nevoii de a gândi și a alege pe cont propriu. Spre bătrânețe, însă, aceluiași sentiment (de comunicare deficitară, într-un mediu profesional mai eterogen) i s-a adăugat nevoia de a consemna experiența de viață asimilată mai întâi pentru mine însumi, ca antidot împotriva tot mai amenințătoarei uitări, ca posibilitate miraculoasă de conservare a timpului trăit.

Rareori am recunoscut că scriu jurnal. Mă cam feream până și de membrii familiei. Intuiam ceea ce mai târziu voi citi negru pe alb: ”Cel care nu face nimic din viața sa, scrie că nu face nimic, și iată că a făcut totuși ceva” (Maurice Blanchot). Sau: ”Ca să ții jurnal, trebuie să ai despre tine o imagine grav deformată, să te consideri buricul pământului, să desconsideri calitatea contemporanilor de a te judeca drept...” (M.H. Simionescu). Sau: ”Arunci aparatul de radio pe fereastră, dar el continuă să cânte. Acesta e jurnalul.” (C. Olăreanu).

Părerea acestora despre jurnal și a atâtor altora (începând chiar cu Amiel, cel cu ale sale 16.000 de pagininde jurnal, dar mai ales cei din contexte noi, postmoderne) am aflat-o târziu, după începerea acestei ultime serii. Dar mi-ar fi fost suficient, pentru a mă inhiba, și ceea ce știam de la Călinescu. Totuși, inihibiția am aceptat-o doar pentru planul exterior. Mă cunoșteam de-acum și mă acceptam ca situat, sufletește, la polul opus nu doar genialului histrionism călinescian, ci și malițiozității deconstructive a celor din generația mea. (De ce n-aș spune și eu, pe urmele lui Caragiale: ”Sunt vechi, domnilor!”)

Dar nu m-am gândit niciodată la a publica (ba chiar am respins mult timp de plano ideea); eventual – la un ”folos” de circuit închis, familial, pentru acei urmași ce s-ar putea arăta interesați. (Eu am trecut uneori prin situații în care m-am întrebat cum ar fi reacționat tata, mama, bunicul în cutare situație.) Nu s-au arătat acei urmași (dar jurnalul are foarte multă răbdare); lucru care, coroborat cu anume împrejurări de viață, favorizante pentru manifestarea publică, mi-a nuanțat intențiile inițiale, în sensul scoaterii la lumina tiparului a acestui prim volum cu însemnările primilor doi ani din această ultimă serie (1998-1999). Rămân pentru ”circuitul închis” alte 21 de carnete, însumând cca 4.700 de pagini (și cele ce vor veni), care – foarte probabil – nu se vor face publice, cel puțin în timpul vieții mele. Așa mă gândesc acum. Asta pentru că profilul de autor se poate contura în cele cca 250 de pagini publicate, iar faptele efective de viață (oricum, încă prea proaspete) ar putea avea un interes public deviat (înspre un adevăr ”obiectiv”, nu tocmai propriu jurnalului). Căci nu citim jurnale doar pentru caracterul lor documentar, deși acesta există, și câștigă interes pe măsura trecerii timpului. Dar vremea când cineva ar vrea să reconstituie o epocă prin ochii unui profesor secundar pare foarte departe. Atunci, de ce?

A fost o hotărâre dificilă, în răspăr cu menirea inițială a acestor însemnări, în răspăr cu sensibilitatea mea de tip retractil, cu  viața mea lipsită de spectaculozitate, de aventură, de risc. Ce am eu a le spune oamenilor? De ce ar trebui să intereseze pe cineva o viață mai degrabă marginală, nu tocmai împlinită (în orice caz, nu ”la vârf”) pe plan social și profesional? Poate tocmai ca alternativă la modelul cel mai vizibil, cel mai agresiv mediatic, dacă nu cel mai răspândit. Poate tocmai ca un ”de profundis”, mai degrabă șoptit decât strigat (cu mici excepții), adresat unei lumi pe cale de a pierde (odată cu stilul ”șoptit”) întreagă această dimensiune, cândva atât de prestigioasă (sintetizabilă în salutul-avertisment: ”memento mori”).

Ca ridicarea unui colț de lințoliu...

Am transcris notațiile ”pe genunchi” făcute cu mai bine de două decenii în urmă, în principal ca stări afective fulgurante (fondul evenimențial rămânând de obicei ca pretext), uneori chiar ca schițe ale unor discursuri publice (notații făcute la birou, dar și la școală, în timpul unor teze sau lucrări ale elevilor, pe balcon, în câte o pauză de ”corectare”, în tren, chiar așteptând în mașină, în diverse deplasări și împrejurări), cu o fidelitate cca 95%, completând prescurtările prea rebarbative, corectând ceea ce scăpase, eventual, de sub rigorile morfo-sintactice, adăugând vreo paranteză de microprezentare a cutărui ”personaj” nou-apărut etc. Nu am cedat tentației de-a dezvălui soarta ulterioară a acelui personaj, deși deseori mi s-a părut interesant, relevant, inclusiv pentru virtualul cititor; căruia i-ar fi oferit o rază de lumină (retrospectivă pentru mine cel de azi, prospectivă pentru cititor) mai larg comprehensibilă. Dar mi-aș fi depășit condiția de diarist, spre cea de memorialist, adică spre una ce consider că n-a sosit încă. (Și nu știu dacă va sosi, pentru că junalul e al timizilor: ”vanitoșii scriu ori memorii, ori telegrame” – scria același C. Olăreanu. Sau SMS-uri, s-ar putea adăuga azi...)

Celor ce acceptă posibilitatea includerii unui sens și în fulgurația emoțională, și în lipsa perspectivei temporal-istorice mai largi – lectură plăcută!

Autorul

Marți, 21 aprilie 1998 (a treia zi de Paști)

Un Paște ploios și mohorât e pe sfârșite. Al treilea sau al patrulea de acest fel, le-am pierdut șirul. Nu și speranța unui Paște ca-n copilărie. Poate la anul.

Frumoasă a fost ieșirea cu Iulia în tău, după țestose, pe care nu le-am găsit. Prilej, în schimb, al unei întâlniri cu frații Frișan (Ion și Viorel) și cu Florea, care mă îndrumă spre valea tăului. Ajungem acolo cu ocoliș prin sat, după încercarea nereușită de-a o lua de-a dreptul, prin mlaștină. Descopăr un colțișor verde, între două gârle și o mlaștină, inundat de soarele apusului, ce bătea dinspre tău spre sat. Un colțișor tainic, unde nu mai fusesem (poate din cauza dificilei accesibilități), deși foarte apropiat. Cu biserica satului în spatele grădinilor, cu pomi în floare, vărsându-se domol peste gârlă. Ar fi ieșit o poză grozavă, dar nu am aparatul la mine. (Or, cum se știe, nu-ți ajung o mie de cuvinte pentru a reconstitui o imagine.)

La Feldru – aceeași poveste de ani de zile: două vizite, și revenirea la Bistrița, duminică seara.

Ieri – corectura ultimului capitol, apoi colindatul cu udatul, deși udă de sus din belșug. Totul ar fi fost bine dacă, în acest periplu, nu întâlneam pe cineva fără măsură și bun simț. Și încă la mine acasă, la întoarcere: D. Ț. Îi vizitasem soția, colegă de școală, fiindcă mă rugase, după care am petrecut o oră plăcută, ca de obicei, la familia Oprea. Între timp, D.Ț. aflase și venise să-mi întoarcă vizita, beat, euforic și totodată revoltat pe toți și pe toate. Pe la 11 seara o voia și pe L. (nevastă-sa) alături, deci mă ia și mă duce s-o conving. Am sperat degeaba să nu se lase convinsă. Au stat până la 1.00. Sunt rău, poate cu ei, aici (și ea nu sunt sigur că merită, poate doar pentru sentimentalismul excesiv); poate pentru că văd în el, lăfăindu-se hidos, același dat natural afectiv pe care-l simt și în mine. Agitație, pasiune, ambiție, fascinație pentru orice ambiguitate, suspiciune față de intențiile celorlalți etc. Are fobia șefilor - o am și eu; e pasionat de specialitatea sa – ca mine; vrea să strălucească, să fie băgat în seamă – lucruri pe care mi le doresc și eu. Suferă pentru că nu-l primește nimeni la doctorat, mă admiră și mă invidiază că am reușit acest lucru – și-l înțeleg. Îmi dau seama că îmi descriu aici un prieten, un frate (din umbră) – dar tocmai asta mă dezgustă. Diferențele nu sunt ”decât” de nuanță – și asta mă sperie: dinafară paște pericolul confuziei. Mă văd în D.Ț. ca-ntr-o oglindă strâmbă, precum Thomas Buddenbrook în fratele Christian. E diferența (și asemănarea) - care-l obseda pe Thomas Mann – dintre artist și măscărici.

L-am suportat greu. Dialogul s-a rupt curând. (N-aveam ce-i răspunde la suferințele de genul: ”Am rezistat un an ca șef de catedră, fără s-o știu”; ”Un lector voia să-mi urmărească cursul”…etc.) Îl contraria faptul că tac, voia să mă provoace: ”Mi-ar plăcea o discuție despre simbolistică”. A fost un coșmar – la fel cum ai asista neputincios la violul fiicei sau soției. Dar e un exercițiu util: de înfrânare, de rigoare, de direcționare a (acelorași) trăiri și de evitare a exhibiționismului. Valoarea (ca în cazul culturii antice grecești, în înțelegerea lui Nietzsche, din ”Nașterea tragediei”) e o punte peste abis. Nici abisul, nici puntea, nu pot lipsi.

Duminică, 30 august, 1998

Insomnie. Apelez la un pahar de lapte cu miere, iar – până să-l beau – deschid televizorul. Dau peste o emisiune cu Octavian Paler și Eugen Simion, din care aflu:

1) Cum a apărut imperativul latin ”Pereat mundus et fiat justitia!” (imperativ considerat de I. Lotman, în ”Studii de tipologie a culturii”, un fel de deviză a culturii de tip sintagmatic, deci a celei occidentale; diametral opus acelui ”Magister dixit!”, considerat tot o deviză, a culturii de tip semantic, care o include pe cea orientală – n.n.). Seneca povestește cum pretorul a condamnat la moarte pe cineva (personajul, A, să zicem) pentru o crimă presupusă (asupra lui B). În timpul execuției, presupusa victimă (B) apare, e zărită în public, și centurionul-gâde se oprește, anunțându-l pe pretor. Pretorul decide: A va fi executat, pentru că există o sentință judecătorească în acest sens; centurionul-gâde va fi executat, pentru că a refuzat să execute această sentință; presupusa victimă, B, va fi executat și el, pentru că din cauza lui au murit doi oameni nevinovați.

2) Diavolul e un înger exigent; dar un înger prea exigent e aproape Diavolul.

3) Ezra Pound – unul din cei mai mari poeți ai secolului ce se încheie – a fost judecat în America (modelul nostru democratic) într-o cușcă.

4) Karl Jaspers a sitematizat culpabilitatea poporului german (în raport cu al doilea război mondial) astfel:

                a. culpa criminală – ar fi a factorilor de decizie;

                b. culpa politică – ar fi a ”instrumentelor”:

                c. culpa morală – ar fi a lașilor;

                d. culpa metafizică – ar fi a fiecăruia, pentru că a trăit în acel loc și în acel timp.

De justiție, ar ține doar primele două.

5) Mihail Sadoveanu și-a pus semnătura, în calitate de președinte al Marii Adunări Naționale, pe actul de condamnare la moarte a unui țăran (care s-ar fi opus colectivizării, dacă bine am reținut).

Ce constat?

Că sunt departe de America (dar asta știam) și de Sadoveanu (de care mă credeam mult mai aproape), că sunt mai aproape de Diavol decât de înger, că sunt culpabil (doar) la punctele c. și d., dar e mult mai probabil să am soarta centurionului-gâde, decât a pretorului.

Duminică, 31 ian. 1999

Mâine reîncepe școala. A trecut – scăpându-mi printre degete - o săptămână de vacanță în care am făcut multe (ore, treburi administrative), prea multe ca să simt că e vacanță. Și – mai ales – n-am reușit să mă pun în ordine cu mine însumi, după teribila zbuciumare de la consiliul profesoral final (la nivel de gimnaziu), de joi, 21 ian. Știam ce se va întâmpla, fusesem chiar avertizat de o voce competentă, dar totul a alunecat implacabil, ca înspre un final dinainte hotărât. A fost una din cele mai umilitoare zile din viața mea, cel puțin din ultimii ani, cei ai maturității. Cred că mi s-au plătit polițe, în legătură cu ”puciul celor zece” din mai, 1997, mai ales că vechea echipă directorială se afla pe ultimii metri, schimbarea urmând să devină efectivă din semestrul al II-lea. Știam că problema ridicată era receptată drept una personală. Implicarea personală exista, nici nu-mi pusem în gând să n-o recunosc, dar dincolo de ea exista un aspect general, deontologic, exista un periculos rabat calitativ al raportului cu elevii, ceea ce submina însăși credibilitatea școlii ca instituție. Problemă pe care – probabil – am abordat-o cu insuficientă detașare, ba chiar cu o iritare crescândă, alimentată parcă de modul molâu, inert de receptare al celorlați (pe care îl numim cu prea multă toleranță... ”toleranță”). Ea, chestiunea personală, luminată din perspectiva unor principii, chiar norme și regulamente, punea într-o lumină crudă, de neiertat, mocirla morală în care ne mișcăm. Cu o pasiune sinucigașă nu m-am putut opri să n-o numesc, să n-o arăt cu degetul. Iritat, nu m-am putut opri să nu irit pe alții, majoritatea, punându-le în față insuportabila oglindă – gest mai de neiertat decât simpla și trecătoarea injurie. Mai toți vorbitorii au preferat să tragă lucrurile în jos, spre noroiul pasiunilor subiective, singura sferă în care ele deveneau explicabile pentru simțul comun, refractar oricărui șoc moral. Nimeni n-a deschis gura să mă apere (deși sunt convins că mai existau și alții, deși mai puțini, care gândeau la fel), așa că am rămas singur, ca un ciumat. Sigur, nu mi-am pregătit din timp strategice ”alianțe” – îmi repugnă – pe când ”ei” le aveau; le au întotdeauna – e felul tipic de manifestare a spiritului gregar. Zic ”ei” pentru că era deja clar că nu mă războiesc cu o tânără, neexperimentată colegă (care, nici acum, nici măcar nu era de față), ci cu lașitatea ca mod de a fi, cu oroarea că cineva din afară s-ar putea amesteca în ”bucătăria internă” a cutărei materii, concepută ca autarhică, a cutărui profesor, autoînțeles ca inamovibil.  Am vorbit – cu calm și gravitate – ”conștiințelor”, adică unor abstracțiuni care n-au ce căuta în concretul manifestărilor publice. Ulterior, în quasi-intimitatea unor discuții ”particulare”, tonurile tăioase s-au estompat, au apărut și scuzele sau pozițiile gen ”mea culpa”. Am cerut cadru public pentru aceste ultime atitudini, care mi s-a promis (doar pentru a stăvili elanul meu justițiar și revendicativ înspre alte nivele – oricum, puțin ”jucat”), dar nu s-a confirmat nimic. A fost, din partea mea, o radiografiere brutală a relațiilor sociale din această școală, devenită – în materie de corp didactic - încă din deceniile comunismului (și rămasă în bună măsură așa) -  un ”cimitir al elefanților”, în care se statornicise, drept criteriu de supraviețuire, legea tăcerii și a conformismului. Era o primă ”măsurare” (alta decât cea ascunsă, care circula printre elevi și părinți) a acestei realități osificate cu criteriul normei deontologice și morale.

Prețul, în ceea ce mă privește – izolarea, în plan social, și o inflamare a sensibilității, în plan psihologic, până la revenirea visurilor simbolic-anticipative, pe care nu le mai avusesem din copilărie. (De fapt, ani la rând, în ultima perioadă, cea a maturității, nu mai visam nimic, sau uitam până dimineața ceea ce visasem noaptea, ceea ce e cam același lucru.) Înaintea acelei confruntări de tristă amintire, mă visasem un fel de pedagog-îngrijitor al unor copii orfani dintr-un orfelinat, pe care-i puneam în rând cu biciul; totuși, oarecum împotriva voinței mele și cu sufletul îndoit. Ieri dimineață mă visasem cu Ioana pe un câmp (la lucru?), pe o margine de apă; ne odihneam sub cerul unei amiezi de vară, ireal de albastru, pe care se profila - undeva sus (cum stăteam întins) – o mirifică floare, cu inflorescența bogată, cu galben și albastru intens (ca-n celebra ”Floarea soarelui”, a lui Van Gogh). M-am ridicat să mă plimb, lăsând-o pe I. adormită, dar cerul s-a întunecat aproape instantaneu, lăsând doar o dâră verticală, luminoasă și amenințătoare, care a căpătat apoi deschideri de pâlnie la ambele capete, iar eu am identificat-o cu sorbul unui uriaș uragan tropical. M-am întors s-o trezesc pe I. – stropii de apă deja se învolburau în preajmă -, să fugim, dar nu găseam copiii... Și m-am trezit, cu palpitații.

Azi dimineață m-am visat gol (doar cu un tricou), în mijlocul unui oraș – parcă Bistrița; ce-i drept, nu foarte aglomerat. Nu știam unde să mă ascund, și treceau grupuri de fete, chiar  dacă necunoscute (țigănci). Și, pe lângă goliciune, mă mai aflam și sub brațul unei macarale uriașe, ce construia un ceas imens, pe clina unei coline. Stăteam acum pe spate și macaragiul se distra lăsând cu viteză un obiect ascuțit, prins în cablul brațului macaralei, până deasupra mea. Eram speriat, dar mă și miram cum de – în raza imensă de acțiune a brațului macaralei - eu mă nimerisem tocmai pe linia obiectului ascuțit, care atârna de firul brațului macaralei.

În această stare de incertitudine și încordare – câteva semne de prietenie, precum telefonul colegei J. Z., în care își autoreproșa tăcerea de la consiliul de joi; era și ea în cunoștință de cauză, și ar fi putut aduce alte exemple grăitoare în legătură cu starea de lucruri pe care o acuzam, dar presiunea celor mulți a inhibat-o. De asemenea, vizita ”de curtoazie” dezinteresată a inginerului I. A. (tatăl a două dintre fostele mele eleve, cu care am rămas în bune relații). Astfel de semne sunt binevenite, dar nu rezolvă problema – cea a unei acute nevoi ”de a mă da la fund”, de a reduce la minimum posibil existența mea socială.

În aceste condiții (interioare) vor avea loc marți, 2 februarie, alegerile pentru șefia catedrei, la care eram (până spre finele semestrului trecut, cel puțin), din punctul de vedere al multora dintre colegi, principalul candidat. Acum, nici eu nu mai știu dacă voi vota cu mine însumi, sau împotrivă...