Crâmpeie de înțelepciune

        Recenta carte a Jeniței Naidin, Crâmpeie de viață. Convorbiri cu Menuț Maximinian, Editura Napoca Star, e mărturia unui spirit exemplar ajuns la momentul de unde poate cuprinde aproape în întregime o viață, perspectivă ce deschide ample reflecții și irespresibile nostalgii ale trecerii prin această Vale a plângerii. Aflată la capătul drumului, privirea comprehensivă a autoarei descoperă un parcurs frământat, cu rătăciri și regăsiri luminoase, cu răspunsuri la marile întrebări ale existenței, pe care Divinitatea i le-a revelat. Pretextul unui atare demers îl constituie întrebările jurnalistului Menuț Maximinian despre condiția omului (cu clipa și locul venirii în lume), despre primele amintiri ale copilăriei. La întrebări cum ar fi: ce este omul, dacă el este doar vis și suflare de vânt, ce suntem în comparație cu Universul, autoarea face ample incursiuni prin religia și filosofia lumii, cu precădere prin Sfintele Scripturi, unde se găsesc răspunsuri la toate frământările omului, pe care le-a aflat fie direct, din cărți cum Facerea, Iov, Psalmii, Pildele, fie prin intermediul unor Sfinți ai Bisericii, cum ar fi Sfântul Grigorie Teologul. Dintre cugetările marilor spirite ale omenirii despre om și condiția lui, Jenița Naidin citează din Pascal, Einstein, C.G. Jung, Constantin Noica. Dar concluzionează, cu smerenie: “Cu umilință, spre încheierea acestor cuvinte, niciodată suficiente ca să vorbim despre om, spun că nu știu ce este omul, dar nu am încetat să mă întreb și să mă gândesc, cu durere de cap, la misterul alcătuirii sale […].” Cu toate acestea, Jenița Naidin nu omite îndemnul la cea mai importantă cunoaștere, după cunoașterea lui Dumnezeu: cunoașterea de sine.

                Despre Sfântul Grigorie Teologul, autoarea scrie pagini ample, reproducând pasaje întregi din cartea Vulturul rănit. Viața Sfântului Grigorie Teologul, carte care a jucat un rol decisiv în parcursul său spiritual. Pe marginea acestor fragmente, Jenița Naidin face comentarii pertinente, inserează cugetări despre viața personală. Aflăm că s-a autoexilat la Bistrița, în 28 iulie 2000, plecând dintr-un București în care a locuit mulți ani și unde s-a realizat profesional. Nu omite, însă, a mărturisi și lucrurile dureroase, cum ar fi despărțirea de soț. O mare calitate a scrisului său e sinceritatea. Regretul autoarei, din acest segment al vieții de familie, este faptul că nu a practicat virtuțile creștine ale rugăciunii și ale ospitalității.

                Născută în satul Băbușa, Comuna Băcești, Regiunea Iași, în preajma iernii anului 1951, vrednica fiică de răzeși trăiește greutățile acelor vremuri. Rememorează cu înțelegere și lumină în suflet anii grei ai copilăriei. Drumul sinuos al copilului de țăran setos de carte, este descris cu harul autentic al povestitorului: „Mă văd în curtea casei părintești cu iarbă, troscot și mereu curată, măturată după cum erau cerințele părinților.” Golul lăsat de plecarea părinților nu poate fi acoperit cu nimic. Doar amintirea călătorește îndărăt în timp. Iar îndemnul autoarei către tânăra generație să nu-și uite originile și identitatea, e lecția de viață a unui om care a trecut prin vicisitudini, ajungând profesional pe poziții înalte. Jenița Naidin a lucrat în Ministerul Muncii, pe poziția de consilier al ministrului, de expert în legislația muncii, autor de cărți de specialitate. Dar marea ei dragoste este literatura, filosofia și psihologia, la care s-a întors când a fost degrevată de obligațiile profesionale. Ultimul său loc de muncă a fost Parlamentul României.

                Cititorul descoperă cu emoție episodul în care încalță prima pereche de ghetuțe: “Nu am uitat cum priveau copiii la mine văzând că nu mai am opinci. Domnul învățător văzând că am încălțări noi a spus: Vedeți copii, Jănița merită să aibă ghetuțe noi pentru că învață bine.” Odiseea vieții o poartă mai departe la Iași, unde urmează liceul, apoi în Bărăgan, unde se angajează pe un post de contabil. Parcursul, privit retrospectiv, e presărat de încercări ale destinului, pe care autoarea le analizează cu sensibilitate și duioșie, cu smerenie creștină. Destinul omului, chiar dacă e scris de Dumnezeu încă înainte de a se naște, e supus liberului arbitru. Ajunsă cu serviciul în toamna anului 1975 la București, Jenița Naidin urmează cursurile Academiei de Studii Economice. Va urca treptele profesionale, ajungând expert în Comisia pentru Muncă și Protecție Socială din cadrul Parlamentului României. Va publica douăsprezece cărți de specialitate.

                Ajunsă pe meleagurile lui Coșbuc și Rebreanu, dar și pe ale lui Lucian Blaga (care a avut o casă la marginea orașului Bistrița), pe care îl prețuiește nespus, autoarea  Crâmpeielor de viață se întoarce la marea ei dragoste: cititul și scrisul. Publică articole în ziarul Răsunetul, la îndemnul lui Menuț Maximinian, editează cărți cu caracter autobiografic, cărți de psihologie tratând relația dintre cupluri și din familie, impresii de lectură, face cercetări de istorie literară legate de șederea lui Blaga la Bistrița etc.  Toată înțelepciunea și servirea aproapelui se datorează relației cu Dumnezeu. Paginile scrise de Jenița Naidin fac apel la cunoașterea lui Dumnezeu, la atitudinea bunului samaritean. Cât datorăm cititului în formarea noastră ca oameni este iarăși o temă constantă în scrierile sale.

                Cu ingenuitatea pe care o afli numai la oamenii înalt spirituali, Jenița Naidin răspunde intervievatorului, în pagini memorabile, la întrebarea legată de evenimentele din Decembrie 1989: „Dimpotrivă, am simțit și în Minister, și în Parlament o divizare a oamenilor, o atmosferă care mă speria. Se formau partide politice! [...] Pentru mine important este că suntem liberi, avem libertatea cuvântului, dar am o mare tristețe că nu a avut noroc poporul român, atunci la început, de lideri care să explice public importanța păstrării a ceea ce  a fost bun [...], fiindcă mereu oamenii creează și lucruri bune, în orice organizare socială s-ar afla, nu poate fi aruncat totul la gunoi.”

                Despre scris și despre condiția scriitorului, autoarea afirmă: „Viața noastră, a omenirii, merită oglindită într-un număr infinit de cărți [...] Nimic nu e nou sub soare și totuși fiecare carte e altceva fiindcă autorul e unic în felul său, el impregnează în carte sufletul său cu trăirile proprii, își țese sufletul în scriitură, iar această țesătură e însăși rațiunea de a fi a cărților.”

                Cât despre sine, solicitată a-și face autoportretul în câteva rânduri, scriitoarea răspunde: „Sunt o persoană care conștientizează originea ei divină. Sunt o persoană care Îl iubește în primul rând pe Dumnezeu. Sunt o persoană care se bucură cu adevărat când este de folos celorlalți. [...] Am o impresie foarte bună despre mine. Consider că tot ce am scris și scriu este demn de citit. Scriu numai ce simt.”

                Cititorul acestei cărți îi va da dreptate.