Teatrul lui Ștefan Augustin Doinaș

            Poetul, traducătorul, eseistul și prozatorul Ștefan Augustin Doinaș (1922-2002) a scris o singură piesă de teatru. Aceasta se intitulează Brutus și fiii săi și a fost publicată pentru prima dată în 1996^[1], deși a fost scrisă în 1954. El s-a inspirat din primele două cărți din istoria lui Tit Liviu și din Viețile paralele (capitolele I-VI) a lui Plutarh. Firește, acțiunea se petrece la Roma, în timpul izbucnirii conflictului dintre patricienii republicani și cei regaliști, dintre libertate și tiranie, din momentul instalării republicii romane în 509, înainte de Christos, când regele Tarquinus Superbus este alungat de forțele conduse de Lucius Iunius Brutus^[2]. Patricienii republicani (Caius Valerius Publicola, fratele său, Marcus Valeriu, Tullus Lucretius, Fabius Rullianus), în frunte cu Iunius Brutus și Tarquinus Collatinus, consulul Romei, complotează împotriva cezarului, susținut de patricienii regaliști (Mucius Vittelus, fratele său, Septimius Vitellius, Primus Aquillius, fratele acestuia, Cneius Aquillius, Quintus, fiul lui Mucius, Titus, fiul lui Iunius Brutus, Valerius, alt fiu al lui Brutus). Ezitantul Collatinus dorește o revoluție pașnică. „Eu, unul, - zice el – sunt pentru o revoluție pașnică. Nu văd necesitatea vărsării de sânge”, iar Lucretius susține că gloata este ușor de manipulat: „Masele – spune el – n-au receptivitate pentru idei. (…) Mulțimile culeg numai sunete izolate, exclamații nearticulate: o vocală ascuțită care exprimă frica, o siflantă pentru uimire, o guturală pentru revoltă, toate acestea alcătuiesc în mulțime cuvântul magic. El n-are sens, dar are rezonanță. El nu trebuie pronunțat. Nu există gură și limbă care să-l articuleze, pentru că nu pornește din laringe, ci din inimă, e o crispare a întregului organism și provoacă o crispare a întregului popor. Și totuși, acest cuvânt înseamnă ceva. I se mai spune și… (…) moarte! Aceasta este ultima lui accepție!”, adăugând că „Vărsarea de sânge e întotdeauna un accident. Dar un accident necesar.” Lucretius le spune romanilor că o femeie, care deocamdată n-are nume, dar reprezintă patria, a fost batjocorită de Cneius, unul din fiii regelui, după care aceasta s-a sinucis. Collatinus nu are curajul să spună că femeia aceea este chiar soția lui. În discursul său, consulul Brutus, rigidul, accentuează faptul că romanii au avut dintotdeauna respect față de lege. Când oamenii au fost loviți în familia, onoarea și proprietatea lor – va continua – „Furtul, înșelăciunea, abuzul, omorul” au început să mișune pe străzile Romei. Acest lucru se întâmplă, fiindcă regele, „cel pus să garanteze legea prin integritatea ființei sale morale, o calcă primul în picioare”. Mulțimea îi cere lui Brutus (cel care și-a atras ura familiei) să fie el rege. Patricianul Publicola, „prietenul poporului”, demagogul, cum îl caracterizează Brutus, și-a împărțit averile plebei, cumpărând cu aur dragostea acesteia. Viermele gloriei din mintea unor personaje este pus în slujba ambiției lor. Collatinus îl va demasca pe Publicola, deoarece „una înseamnă a fi prietenul poporului pe timpul tiraniei, și alta înseamnă a fi prieten al poporului când poporul însuși a ajuns stăpân”. Ținta este aceeași, doar că el, Collatinus,  atacă, de obicei, cu sabia, iar Publicola cu vorba. Fiii lui Brutus (primul consul), Titus și Valerius („un bărbat cinstit, dar naiv”) sunt patricieni regaliști, iar Publicola este republican. O parte dintre patricienii regaliști îi cer lui Brutus să-și limpezească atitudinea față de ei și de fiii săi. În opinia acestuia, „Patricienii, ca și plebeii, deopotrivă se supun legii, - dar nu ei sunt legea. (…) Când consulii, senatul și plebea sunt de aceeași părere, voința lor comună consfințește legea”. După el, consensul va salva statul. Consulatul condus de el „este o grea încercare pentru cetatea Romei” susține Un Delegat, iar în sânul familiei este un străin. Pentru a-și proteja fiii, îi împiedică să pășească în Forum și le interzice legătura iubirii cu cele mai nobile vlăstare ale ginții etrusce. Regaliștii, în frunte cu Titus și Valerius (aceștia au „inima zdrobită de călcâiul părintesc”), depun un jurământ de credință regelui. Finalul actului II, prin discursul lui Petronius, face multe aluzii la deceniul negru al românilor din anii 50. În actul III, reinstaurarea regimului monarhist dă greș, iar conspiratorii regaliști sunt arestați și condamnați la moarte. Cel care dezvăluie conspirația promonarhică este sclavul Vindicius, faptă pentru care va fi eliberat. La proces, Vitellius se apără afirmând că pe regaliști îi leagă „focul și apa” de cetate, nu niște legi făcute de oameni. „Noi – zice el – preferăm să murim ca oamenii, decât să murim ca cetățeni”. Plebea este avidă de priveliștea morții și-i cere lui Brutus să-și condamne fiii la moarte. Inflexibilul Brutus le cere fiilor să-și explice cauza înainte de a fi condamnați. În apărarea sa, Titus invocă faptul că alții, după el, vor face ceea ce a făcut el „și astfel libertatea va fi mereu reînnoită ca primăvara”, dar nu a putut împrăștia răceala și încruntarea tatălui. La rândul său, Valerius le spune că „limita legii e punctul unde ea întâlnește în el sentimentul binelui”. De-abia acum, Brutus recunoaște că n-a știut că are inimă, când fiii săi i-au sfâșiat-o, dar rămâne neclintit în respectarea legii. Publicola îl acuză pe nehotărâtul Collatinus de lașitate, când acesta încearcă să-și salveze rudele de la moarte, justificându-le faptele. El le amintește că libertatea „este, întâi de toate, solidaritate, responsabilitate colectivă”. După el, nu ne naștem liberi, „libertatea se câștigă prin efort personal, prin muncă”. După executarea complotiștilor, Petronius va medita asupra sfârșitului tragic al acestora.

            Majoritatea personajelor vorbesc în aforisme: Brutus: „Deasupra tuturora planează o suveranitate nouă”, „Există suveranitatea legii, ca o constelație abstractă, căreia toți i ne supunem”, „Adevăratul patriotism nu se calculează: el este devotamentul pur”, Lucretius: „Orice suveranitate e un despotism latent”, Septimus Vitellus: „Orice libertate e o anarhie virtuală”, „Patriotismul face patria, și nu invers”, „Sentimentul datoriei purifică”, Publicola: „Numărul face puterea plebeilor”, „Patria este pentru el (popor, n. n.) garanția libertății și egalității cetățenilor”, Petronius: „Istoria e ca un fag: după ce s-a copt, jirul se scutură și îngrașă porcii”, nehotărâtul Vindicius: „O, zei, de ce măsurați demnitatea omului cu măsuri diferite?” etc. Uneori folosesc sintagme latinești: salvate pueri, ad patres, sau citează citează formula de investire a consulilor cu autoritatea supremă: „Senatus decrevit darent operam consules ne quid res publica detrimenti caperet” („Patricienii au hotărât să încredințeze consulilor grija pentru salvgardarea statului”).

            Cel mai interesant personaj din această tragedie, cu un prolog și trei acte, este ciudatul vizionar Petronius, „ministru anacronic al autorului”, „o ficțiune pe care sabia nu-l poate atinge”, „un strigoi”, „arbitru al eleganței” (sintagma aceasta a fost preluată din Analele lui Tacit, XVI, 18), „un Nimeni în togă roșie”, „o sărmană umbră”, care se adresează atât publicului din sală, cât și personajelor. Ciudatul crainic, pe care plebeii îl cred un zeu, face parte dintr-o „uriașă familie de esteți”, de aceea a venit să taie împreună cu spectatorii „diamantul unei clipe”, singura „mândrie și rațiune de a fi”, îndemnându-i să lase deoparte orice sentimentalism, să se dezbare de orice fel de „constrângeri virtuoase”. Îi îndeamnă să nu tragă nicio morală, să nu vibreze la patosul ce se va consuma pe scenă, ci doar să fie contemporani cu ei înșiși. Recunoaște că s-a temut „ca nu cumva faptele de pe scenă” să le dea de gândit și le cere să nu facă o paralelă între timpurile contemplate și cele pe care le trăiesc. Își asigură spatele punând în gura acestui mediator niște îndemnuri pe placul unui regim tiranic, inclusiv pasivitatea cu care un popor îl suportă. El, Petronius, este introdus – zice el – „ca pe un ministru al liniștirii spiritelor, pentru a tăia tuturora pofta de a urzi conspirații”. Este autorizat din partea autorului să dezvăluie taina personajelor, ca un fel de bufon, măscărici, clown din piesele shakespeariene, dar fără doza de ludic al acestora; cunoscând conflictele politice antice, le prezice ce le rezervă viitorul. „El dorește ca acești oameni de altădată să rămână pentru voi simple ficțiuni: el nu vrea ca acești Romani să vă tulbure siesta (…) El știe prea bine că ambiția personală, liniștea cabinetului de lucru, părerea vecinilor, măruntele ocupații ale zilei, opera la care migăliți de ani de zile, armonia familială, conștiința profesională, prieteniile, așteptarea, rutina, speranța, mila, bunul-simț, precum și sentimentul unei ușoare superiorități, toate acestea sunt mai prețioase decât restul lumii, pentru omul mărunt. Și el nu se îndoiește nici o clipă - ca și mine, de altfel, - că fiecare dintre voi este un astfel de om…” va adăuga cu luciditate superioară. Nu poate fi omorât, nu se implică afectiv, fiind neutru în privința celor două tabere. Din când în când, după câte un dialog al patricienilor, îl va comenta, astfel că, pentru el, „Brutus vede moartea, Publicola vede gloria, eu văd frumusețea, iar nenorociții aceștia (adică spectatorii, n. n.) deșertăciunea”. Înainte de a fi arestați, îi îndeamnă pe regaliști să se salveze prin „curajul de a înfrunta exilul”, dar aceștia nu-i urmează sfatul.

            Ștefan Augustin Doinaș, ca de altfel marea majoritate a scriitorilor români, a fost atras de istoria și literatura antică, greacă sau latină. Îmi amintesc poezia sa Dreapta lui Cezar, din care citez: „Atât de luminoase erau muștele/ care ieșeau din nările lui Brutus/ în timp ce-și ucidea părintele – că zeii/ lăsară zarurile: Cezar merita un alt sfârșit!...”

                                                                                             Icu Crăciun