Adrian Ţion: Mai aproape

Luna martie este luna în care sărbătorim Ziua Femeii, gândul ducându-ne automat la mama. Dincolo de acest cuvânt descoperim fiinţa ce ne-a dat viaţă, ne-a apărat de-a lungul vieţii şi a fost lângă noi necondiţionat. Care este cea mai frumoasă amintire cu mama dumneavoastră? Ce trăsături aţi moştenit de la ea? Care este vorba mamii la care vă reîntoarceţi mereu? Ce a spus când a descoperit că sunteţi scriitor? Se regăseşte mama în scrierile dumneavoastră?

( Menuţ Maximinian)

Plecată din Racoviţa de lângă Avrig, localitate situată în lunca Oltului, la poalele Munţilor Făgăraş, mama mea a trăit toată viaţa cu nostalgia locurilor natale în suflet. Profund marcată de spiritul locurilor natale, de păstrarea tradiţiilor, s-a adaptat greu condiţiilor din mediul urban sau mai degrabă nu s-a adaptat în totalitate vieţii de la oraş, după ce părinţii s-au mutat la Cluj. Tot ce venea din părţile Sibiului sau Făgăraşului (portul popular, oamenii de acolo, dulceaţa graiului) era sfânt şi precumpănitor pentru ea. La emisiunile folclorice de la tv, dansuri sau doine, numai ce venea din acea zonă era valoros şi merita vizionat. Trăia cu bucurie şi interes crescând orice referire la oamenii locului, pe care îi ajuta cazându-i, când aceştia veneau cu necazuri şi boli la doctorii cei mari din capitala Ardealului. Am avut privilegiul de a înnoda în mitul copilăriei trăirile legate de aceste meleaguri fabuloase, cu muntele Suru deasupra, prin vacanţele petrecute acolo. Când am început să mă grozăvesc vorbind mai literar, ca la oraş, m-a mustrat blând: „Pe la noi era o vorbă. Vorbeşte cum ţi-e vorba şi poartă-te cum ţi-e portul.” Nu-mi stătea capul la cărţi şi învăţătură, dar ea m-a obligat, stând alături de mine, buchisind împreună, să citesc Căpitan la 15 ani, provocându-mi imaginaţia şi făcându-mă părtaş la aventurile eroilor. Deşi am început treptat să-l îndrăgesc pe Dick Sand, eu voiam să evadez în propriile mele aventuri, în curte, pe străzi, alături de ceilalţi copii care se zbenguiau pe afară. Am fost mult timp supărat pe ea, pentru că mi-a înfrânt gustul pentru aventură şi m-a adus pe calea cea bună a conformismului aspru dispreţuit pe atunci. Moda părului lung m-a prins, fireşte, şi pe mine, deşi mama mereu mă trimitea la tuns ca să arăt ca un copil civilizat. „Vrei să ajungi cu plete ca Gheorghe Lazăr?”, mă şicana mereu. Se referea la statuia din centrul Avrigului, cu care nu se putea pune de acord din cauza părului prea lung. După ce am început să public prin ziare, i-am arătat ce făptuisem, desigur, cu oarecare mândrie. Să vadă că sunt şi eu în stare să fac ceva pozitiv, valabil, printre alte sute de neghiobii. Odată, ţinând în mână revista Tribuna şi citind un articol de-al meu, am observat că încreţeşte marginile hârtiei tipărite şi i-am atras atenţia să nu mototolească hârtia. Şi-a ridicat privirea spre mine şi m-a privit necruţător în ochi, de undeva de foarte departe, din adâncimile unei cumpătate judecăţi a lucrurilor. Mi-a dat prima şi cea mai usturătoare palmă în privinţa zădărniciei scrisului. „Toate trec...” mi-a spus cu înţelepciune în glas şi am simţit că roşesc de ruşine. Toate trec, deci şi hârtia pe care o avea în mână. Pe atunci credeam că tot ce scriu sau tot ce e literă tipărită e sortit eternităţii, ca toţi îndrăgostiţii pe viaţă de literatură. Bine că azi nu mai cred şi pot să râd în voie de cei ce n-au învăţat lecţia deşertăciunilor omeneşti implementate în ambiţiile scrisului, devenind învederaţi grafomani ai erei artelor vizuale. Acest moment a fost evocat în volumul Un apel disperat, în fragmentul Mai aproape. În rest, mama nu apare în scrierile mele în proză decât ca model de atitudine conservatoare a tot ce înseamnă valori tradiţionale. Mai aproape de mama mea mă simt când străbat drumurile din lunca Oltului sau când urcam la munte cu băieţii din sat. Toată lumea aceasta a ei intrată în penumbră, cu muntele Suru deasupra, trăieşte în mine ca pavăză împotriva furtunilor existenţiale. Când a ajuns pe patul de spital şi viaţa îi era susţinută cu ajutorul aparatelor, ea fiind deja absentă, i-am strâns mâna cu care mototolea hârtia revistei. O mână aspră, muncită. Din negura în care zăcea, fără să poată vorbi, fără să poată mişca, şi-a răsucit privirea spre mine şi m-a privit lung, intens... Nu mai pot continua. Mă podidesc lacrimile. Totuşi, mai fac un efort. Lucidă până în ultimele clipe, mi-a dat telefon spunându-mi simplu, firesc: „Vino că mor”. A lăsat uşa apartamentului deschisă, simţind că nu se va putea ridica din pat să-mi deschidă şi s-a aşezat înapoi în pat... să moară creştineşte. „Ţi-am făcut supă de salată”, a adăugat stins. Atât.