Două cărţi binevenite ale istoricului literar clujean Mircea Popa
Profesorul universitar, criticul şi istoricul literar Mircea Popa se află într-o continuă efervescenţă creatoare, numele lui putând fi des întâlnit în aproape toate revistele literare care apar astăzi în ţară. El este specialist în cultivarea valorilor istorice şi cultural- literare ale ţării, mai ales ale Transilvaniei, pe care le promovează atât de la catedră, cât şi prin scrisul său elevat, de larg ecou în sufletul cititorilor, servind înaltelor idealuri patriotice, cauzei naţionale. Mircea Popa este un scriitor prolif, deţinător al multor premii şi distincţii din partea unor înalte foruri culturale. Iată câteva dintre acestea: Premiul „Nicolae Iorga” al Academiei Române, Medalia comemorativă „150 ani de la naşterea lui Mihai Eminescu” (1989), Ordinul Meritul Cultural în grad de cavaler (2003), Ordinul „Meritul pentru Învăţământ” în grad de Comandor (2004), Crucea Transilvaniei (2009), Senior al Clujului (2010), Medalia jubiliară a ASTREI ş.a. acordate în semn de recunoaştere şi preţuire a unei bogate şi susţinute activităţi culturale întinse pe parcursul mai multor zeci de ani. Cine citeşte cu atenţie cărţile şi eseurile lui străbătute de un înalt patriotism şi profesionalism, cu observaţii şi precizări de mare fineţe în probleme ce preocupă naţiunea română, intelectualitatea sa, poate deduce cu uşurinţă că are de-a face cu un scriitor talentat, atent la fenomenul literar şi istoric circumscris problematicii actuale cu care se confruntă cărturărimea românească, mereu preocupat de a dărui din cercetarea lui şi cititorilor săi. Două cărţi scrise în ultimul timp de către clujeanul Mircea Popa ne-au atras atenţia prin actualitatea problematicii lor, cărţi ce fac un real serviciu culturii române. Ele sunt scrise cu aplomb şi implicare directă în istoria literară şi în istoria patriei. Prima carte se numeşte „Lucian Blaga-perspective transilvane”, Editura „Şcoala Ardeleană”- 2018, având ca prefaţă o Închinare în care autorul precizează: „În fiecare an, la începutul lunii mai, Lancrămul devine pentru câteva zile centrul culturii româneşti. Aici se adună, graţie activităţii Centrului „Lucian Blaga” din Sebeş şi forţei de atracţie a Casei memoriale a poetului, devenită între timp Muzeu, statuii lui Ladea de la marginea satului, lângă soclul căreia au loc neuitate ceremonii, cele mai alese şi mai elevate personalităţi ale cărturărimii româneşti... În ce mă priveşte, am fost prezent la Lancrăm şi Sebeş de la întâile manifestări ale Festivalului Internaţional „Lucian Blaga” şi continuu să vin, oferind an de an publicaţiei „Paşii Profetului” şi „Caietelor Lucian Blaga” noi contribuţii”. Aşadar, avem aici un crez al autorului, credinţa că valorile trebuiesc mereu şi mereu urmărite şi redate şi apreciate, restituite generaţiilor de cititori. Această apariţie editorială despre Lucian Blaga face parte dintr-un proiect dedicat Centenarului Marii Uniri, fiind structurată în trei mari capitole: I- Biografice, II-Exegetice şi III- Prieteni, exegeţi, memorialişti, contestatari. În prima parte este evocat satul de naştere al autorului „Poemelor luminii”, Lancrămul, trecut în eternitate de poet prin nemuritoarele versuri: „Sat al meu, ce porţi în nume/ sunetul lacrimei...” , sunt înserate date şi precizări biografice referitoare la tatăl scriitorului, Isidor Blaga, multe din ele oferite direct de la sursă de Dorli Blaga. Sunt rostite cuvinte omagiale la adresa lui Tit Liviu Blaga, fratele poetului, profesorului Iosif Blaga de la Braşov, unchiul poetului. Se constată claritatea demersului narativ, bogăţia faptelor ce întregesc biografia unei întregi familii româneşti din Ardealul acelor vremuri hotărâtoare pentru soarta României. Un subcapitol se intitulează „Călătoriile poetului Blaga povestite de el însuşi”, cu accent pe „Hronicul şi cântecul vârstelor” şi „Luntrea lui Caron”. Participarea la Marea Unire, apoi, mai încoace, episodul cu Partidul Naţional Popular, în sânul căruia au fost chemaţi intelectuali de valoare ca „tovarăşi de drum”, regimul despotic comunist vrând astfel să-şi legitimizeze brutala instaurare la conducerea ţării, sunt evenimente redate cu vervă publicistică. De menţionat că Blaga s-a declarat bolnav şi a refuzat propunerea asistentului său Zevedei Barbu de a face parte din Partidul Naţional Popular pentru a nu-şi compromite mândria şi ţinuta intelectuală. Partea a doua, Exegetice, cuprinde observaţii asupra metafizicii şi iubirii creştine la Lucian Blaga, activitatea poetului la ziarul „Voinţa”, unde şi-a scris şi publicat primele sale articole, relevându-se că „în literatura română doar trei scriitori s-au bucurat în viaţă, dar mai ales după moarte, de o admiraţie generală, Eminescu, Blaga şi Nichita Stănescu”. Eu aş adăuga aici şi pe Marin Sorescu. Un subcapitol deosebit ca număr de date şi aprecieri originale este cel intitulat „Avram Iancu între eroism şi firescul trăirii”, marea personalitate a Craiului Munţilor fiind evocată în contextul tulburătoarei drame naţionale ce s-a petrecut în acel an de pomină 1848 în Ardeal, constituind subiect al unor lucrări de dramaturgie. Partea exegetică a cărţii se încheie cu reflecţii asupra filosofiei lui Oswald Spengler. Partea a III-a îi aminteşte pe unii din prietenii poetului cum ar fi prozatorul Ion Agârbiceanu, numit „sfânt părinte al literaturii române”, Vasile Băncilă, căruia îi va dedica „Spaţiul mioritic”, pe Zevedei Barbu, asistentul ,,cu probleme’’. Nu lipsesc evocări legate de renumele lui Constantin Noica, Ovidiu Drâmba, Vintilă Horia, Monica Lazăr, Pavel Apostol, cu toţii legaţi de poet sau de opera acestuia pe care au preţuit-o în calde cuvinte.
A doilea volum este legat de scurta viaţă şi durabila activitate a Craiului Munţilor, personaj de tragedie cu mari reverberaţii în literatura, istoria şi cultura românească şi se intitulează „Avram Iancu, făuritor de istorie naţională”, Ed. Şcoala Ardeleană, 2022. În câteva cuvinte memorabile, Mircea Popa îi face portretul eroului care a însufleţit mulţimile de moţi, scriind nu o pagină de istorie naţională, ci mii de pagini de pe care se prelinge dârzenia, hotărârea neamului nostru reprezentat la 1848 de o mână de locuitori din Munţii Apuseni pe care Avram Iancu i-a condus pe drumul greu al revoluţiei: „Destinul frânt şi nefericit al acestui mare visător şi vizionar a fost comparat nu de puţine ori cu acela al lui Eminescu. Amândoi iluştri în zborul ideatic al gândirii lor, eliberată de orice sentiment meschin şi limitat. În ciuda tinereţei lor, au fost mari întemeietori, cu fascinante personalităţi, şi fac parte din categoria Părinţilor Patriei”. Cartea cuprinde trei mari capitole: „Avram Iancu- ipostazele unui erou”, „Avram Iancu pe arena istoriei şi În loc de concluzii. Cum era şi firesc poate, partea întâi începe cu Mihai Eminescu, care-l numeşte pe Avram Iancu „arheul libertăţii”. Fără-ndoială Eminescu, spune Mircea Popa, a auzit din gura profesorului său din Cernăuţi, Aron Pumnul despre Revoluţia românească de la 1848 şi de conducătorul acesteia, Avram Iancu. Apoi prezenţa poetului naţional la Blaj poate fi un episod al rememorării acelor fapte de mare mândrie naţională. Mircea Popa arată în continuare cum s-a reflectat chipul şi personalitatea marelui erou în memoria contemporanilor şi urmaşilor Craiului Munţilor, în presa timpului ( ex. „Familia”), în conştiinţa poporului român. Astfel, Lucian Blaga a scris drama „Avram Iancu”- „pasărea fără somn”, Ion Pop Florantin „are meritul de-a fi scris primul roman istoric închinat eroului din Munţii Apuseni”, Crăişorul fiind văzut drept „continuator al operei lui Horia”, Alexandru Ceuşianu a compus un poem dramatic versificat referitor la faptele eroice ale Iancului. El a mai scris şi drama ,,Craiul Munţilor’’, jucată la Teatrul Naţional din Cluj în 1936, Ovidiu Hulea, care-l numeşte pe Iancu „răzbunător al suferinţelor moţeşti”, Mircea Tomuş, autor al unei cărţi intitulate „Glonţul de argint sau adevărata moarte a lui Avram Iancu”, Teofil Răchiţeanu, cu aprecieri elogioase vizavi de faptele moţilor. Porţiunea din volum care îl înfăţişează pe Iancu pe arena istoriei, îl prezintă pe eroul munţilor student la Cluj, în anii tinereţei, propunând ca locuinţa în care a stat să fie trecută în patrimoniul naţional. Dintre cei care au avut ca preocupare principală popularizarea faptelor revoluţiei române de la 1848, a personalităţii lui vram Iancu se numără şi Iosif Sterca –Şuluţiu, Al. Ciura, Gelu Neamţu, Florian Dudaş, Vasile Fodor şi poate nu în ultimul rând, Silviu Dragomir, pe care Mircea Popa îi scoate din păienjenişul uitării. În concluzie, avem de-a face cu două cărţi elogioase, bine scrie, în care documentul deţine supremaţia relatărilor, mustind de idei, care ne conving că naţiunii române îi revine şi-n viitor un rol important în acest colţ de Europă, cu toate greşelile ce le fac politicienii noştri. Putem fi mândri de trecutul nostru, dar să fim mândri şi de prezent cu toate erorile de conducere ce se mai fac astăzi.
Citiţi şi:
- Avram Iancu în dramaturgia românească
- ELENA M. CÎMPAN, ILUMINISTE, „ARHIVELE BISTRIȚEI”
- CĂRȚILE, PÂINEA ȘI VINUL la Biblioteca Județeană „George Coșbuc” Bistrița-Năsăud
- Avram Iancu (1824 – 1872)- Intrat în istorie, în legendă, în folclor, în literatură
- ARC PESTE TIMP-BICENTENARUL NAȘTERII LUI AVRAM IANCU, LA ŞCOALA BISTRIŢEANĂ CE ÎI POARTĂ NUMELE
Adaugă comentariu nou