Prima școală

Mama unui elev mă roagă să-l învoiesc de la ultima oră: mîine e invitat la aniversarea celor 50 de ani de la înființarea fostei lui școli generale. O bună ocazie să-mi aduc aminte că, exact în ziua aceea, am pus piciorul în școala respectivă, ca elev în clasa întîi. Atunci a început totul.
Țin minte că era un noroi înfiorător peste tot, împrejur, nu existau nici drumuri, nici poteci asfaltate. După primele zile, toată școala era potopită de noroaie, pe coridor. După cîteva experimente zadarnice, s-a hotărît ca toți copiii să vină de acasă cu “pantofi de schimb”: la intrarea în școală îți lepădai bocancii noroioși, încălțai niște teniși sau papuci (cum le ziceam noi). Lîngă fiecare ușă de clasă erau încolonați bocancii mărunți, cu imense mustăți noroioase, care ne așteptau să ne întoarcem acasă.
În gimnaziu eram cel mai bun din clasă la limba germană, dar aveam o fire turbulentă și agitată, mereu cu nota scăzută la purtare. Magiștrii făceau eforturi zdravene s-o scoată la capăt cu mine. O zgripțuroaică se răstea de fiecare dată să mă potolesc, fără mari succese, și nici n-avea cum să mă depuncteze excesiv. După cîteva amenințări, pe care le-am ignorat cu indiferență, mi-a cerut să ies în fața clasei, să mă sprijin cu mîinile de catedră. Jocul era destul de nou, am fost curios ce are de gînd. Ea a înhățat mătura din colț și mi-a croit una zdravănă peste fund. La început toți am fost uimiți, dar apoi s-a declanșat un hohot general de rîs și ea s-a înfuriat mai tare, fiindcă gestul său didactic s-a dus de rîpă. Singurul lucru neplăcut a fost că mătura fusese în prealabil intens utilizată pentru activitatea adecvată și, la contactul cu posteriorul meu, a stîrnit un nor imens de praf. Eram la Școala Generală nr. 17 din Mănăștur și nimic nu părea inadmisibil.
Altul avea o personalitate captivantă. Era glumeț, imprevizibil, exigent și bun showman. Lucrul care îmi displăcea la el era că, atunci cînd prindea un elev că n-a învățat sau nu și-a scris tema de casă, făcea o mină tristă, se scărpina în bărbie, își mușca nervos mustața și, fulgerător, îi ardea o palmă aspră peste falcă. Era un bărbat scund, un pic obez, cu mîini de muncitor agricol. Biata victimă, luată prin surprindere, era proiectată vreun metru mai într-o rînă. “Vezi că te-a lovit 25-ul barat!”, spunea el ironic, pentru a masca prin zeflemea brutalitatea gestului. Troleibuzul 25 lega centrul orașului de cartierul nostru periferic și rău famat, iar 25-ul barat era o cursă mai rapidă, cu stații mai puține. Dar eu îl admiram fiindcă avea un stil de predare foarte logic și rațional, punea suflet în orele pe care le ținea și momentele de spaimă se alternau cu cele de ilaritate și divertisment. Eram tot timpul cu mîinile pe sus să răspund și m-a lăudat adesea pentru sîrguință. Într-o zi, la sfîrșitul orei, a venit la banca mea să-mi spună că vrea să vorbească neapărat cu amîndoi părinții mei, să-i chem la școală. I-am zis că asta nu se va putea, de-a lungul anilor s-au aranjat să lucreze în ture diverse (el de dimineață, ea de după-masă sau de noapte), tocmai pentru a avea grijă de noi. Dar profesorul Rotta a insistat că era absolut obligatoriu să fie amîndoi prezenți. S-a creat panică la noi acasă, cînd s-a aflat mesajul, părinții s-au speriat că voi fi dat afară din școală, ce-am mai isprăvit din nou? Mă știam nevinovat, cu ocazia aceea, și eram doar nedumerit ce vrea omul ăla cu mine. Cînd s-au prezentat părinții, foarte speriați, nici n-au intrat în clădire, m-au pus să-l chem pe el în curte. Profesorul a venit zîmbind, a făcut cunoștință cu ei și, după cîteva replici de circumstanță, le-a spus că sînt “brînză bună în burduf de cîine” (mai auzisem expresia asta). Totuși germana o știam foarte bine și ar fi păcat să se piardă acest talent deosebit. Așadar le propunea să găsească pentru mine o familie de sași, prin zona Sibiului, unde să fiu trimis pe timpul vacanței de vară, să vorbesc cîteva luni doar în limba respectivă, cu care voi putea apoi să-mi construiesc un viitor important. Era nevoie însă de acordul lor și de o anumită contribuție financiară. Părinții mei îl ascultau cu emoție, mama mea și-a șters o lacrimă. Erau siguri că voi fi exmatriculat și, cînd colo, aflau că un om străin mă laudă, pariază pe viitorul meu și se oferă să mă ajute. A fost prima dată cînd ceilalți, din familia mea, s-au uitat la mine cu o anumită curiozitate și nedumerire. Ce-o fi fost de capul meu? Însă, firește, nimeni nu avea resursele să mă trimită la studii.
Pe Răzvan Rotta l-am revăzut după cîteva decenii, în studioul unei televiziuni, unde amîndoi intram în direct, la o emisiune despre Decembrie 1989. El devenise faimos, cu fotografiile pe care le-a realizat, în cursul evenimentelor sîngeroase din centrul Clujului; eu relatasem în diverse cărți despre experiențele șocante trăite în Mănăștur și despre revoluționarii împușcați pe Calea Moților. El, între timp, se făcuse un prosper om de afaceri; eu eram profesor de italiană. În momentele amabilităților de familiarizare, cu invitații, cu ziariștii, înainte de pornirea telecamerelor, am apucat să-i spun că mi-a fost profesor de germană la Școala Generală 17, își mai amintește oare? A înțepenit brusc, s-a uitat adînc în ochii mei, de parcă tocmai s-a năpustit într-o călătorie fulgerătoare, cu 45 de ani în urmă. I-am așteptat senin examinarea. Dar în privirea lui era doar ceață și, după cîteva clipe, a scuturat ușor din cap cu regret. Trecutul nu se întoarce pentru toată lumea la fel.