Vasile Gogea-70. Din caietul melcului

            Am aflat „cine îl scrie pe Borges”, cine „îl scrie pe W. Shakespeare” [v. Magda Ursache în Cafeneaua literară nr. 5/ 2023 – după „viziunea” lui Maurice Jean Lefevre], am aflat cine îl scrie pe M. Eminescu și... (Se înțelege că nu este primul, nici ultimul dintre „meseni” cel care îl scrie, îl de-scrie pe eminentul poet.) Nimic mai firesc de împlinit în bibliotecile literelor lumii. Vasile Gogea are această timidă îndrăzneală să îl scrie pe M. Eminescu și să transmită probele efectuate, aplicând presat peste infinitudinea Lui părți rupte din biografia sa, fără să le amestece, amprentându-le doar. În memoria și gloria Luceafărul-ui, fără pereche în poezie, Vasile Gogea ne scrie Mel(c)opee-a, vestita și neasemuita biografie a Melcului (sau Melk-ului).

            Melcul a venit pe lume ca orice melc, nu l-a precedat comanda de-a fi adus în viață, ci numai bucuria și dorința de cunoaștere i-au fost oferite, pe care la rândul său le-a oferit celor din jur. Se spune că a flămânzit, dar câți nu au trecut prin spaime similare, că melcul s-ar fi întâlnit cu o melcă, însă melcului i-a fost sete și foame mai întâi după libertate și dreptate omenească, devoalând continuu injustiția din jurul său și al altora. Cutreiera străzi în singurătate, răscolea biblioteci, bântuia prin aule universale, căuta în lăzi de nimic și lăzi de zestre, doar-doar va salva de la prădarea organizată instituțional cine știe pe cine, cine știe ce. Numai de sine melcul nu avusese grijă, cum nici astăzi nu are. (Doar cât își protejează cocolia și umbra.) Nevoia de justiție reală, cum nevoia neuitării, o clamează prin toate eforturile sale, nu numai o visează răscolind tensiuni tipărite, ori rândurile curat ritmate/ rimate ale Luceafărului, ori incriminând cu blândețe moftteme, nu de puține ori dând celorlalți senzația unui comportament nebun. Faptul că toate acele lupte îndârjite nu au fost zadarnice Melcul le știe, fiind convins și astăzi, iar speranța că ceva, ceva se va întâmpla în societatea strâmb reconstrută în care viețuiește, îi dă aripi. Dacă însă nu își simpte aripile bătând, cu siguranță el zboară în vise nemărgite și lungi ca perioada de hibernare a oricărui melc. Numai atât i-au rămas din viața agitată, captiv visului, speranțelor, constituite fiind în jurul a mai mult decât oricare realizare a omenirii pe Pământ: libertatea de acțiune corect înțeleasă.

            Cum a fost posibil ca tentaculele caracatiței securității, după noaptea revoluției române de până în 25 Decembrie 1989, să renască cu atâta ură și orgoliu ridicate la puterea societății, inimaginabil de viguroase, de puternice, până și morții pot clama și explica. Iar Melcul se prelinge năuc, alunecând într-o de neînțeleasă dihotomie ideatică, relocată morții, decomplexată dar inacceptabilă în cruzimea sorții date. Iar viitorul națiunii se arată contaminat/ operat de corupția întregii lumi subsumată definitiv noii ideologii political correctness.

            „...Oho, Luceafăr bun/

            de câte ori am fost nebun//

            și nu m-au pus în sanator/

            și n-am putut pentru să mor.//

            Și-am bântuit prin gări pustii/

            prin abatoare, abații...//

            Ehe, Luceafăr te-nvățând/

            de câte ori eu mă plimbând//

            dădeam de-un stâlp/

            de-un plop, de-un tâmp/ .../

            Bătut de soare sau de lună/

            pierdut în lumea mea nebună//

            am fost și sclav am fost stăpân,/

            am spus: eu plec! apoi: rămân!/ .../

            O, tu, Luceafăr luminos/

            de câte ori mi-am rupt un os!//

            Și nu l-am pus la loc, lăsând/

            uitat, biet trupul meu zăcând./ .../

            Luceafăr blând, Luceafăr blând/

            Cum te-am iubit eu, colindnd –//

            Biet melc cu cochilia spartă/

            cerșind o stea din poartă-n poartă...” (Mel(c)opee, pag. 49)

            Căutările lui Vasile Gogea în sfere superioare încărcate de maiestățile spiritului credincios, mereu crucificate, conduc la construcții filigranate, extrem cizelate, care denotă în spiritul său o nobilă simplitate atitudinală. Versurile dedicate melcului sunt aparențe stilistice care îi conferă autorului unicitate în oricare ipostază a spunerilor proprii. Melcul este motivul literar liric și epic totodată care ne scoate din prezentul urban pentru a respira liber pe urmele scrisului de argint, alunecos, argumentându-ne o existență în simbioză: lumea animalelor și lumea plantelor. Pe urmele melcului umblând, Poetul explorează luminile întunericului, despărțind umbrele care înmagazinează gândurile, preocupările și ideile aflate în pericol de a fi sechestrate și puse sub interdicție. Este greu de crezut că locul cel mai încăpător unde ar putea fi salvate cuceririle spiritului uman ar fi o cochilie, cum e interiorul unui craniu cosmic de forme și mărimi comensurabile, de la craniul de furnică, la craniul de elefenat. O neliniște cutremurătoare ca undele apelor de diamante și cristale pătrunde oriunde calcă poetul, poziția inefabilului și incomprehensibilului  devine  glorie existențială în transcendențe regăsite în literele și rimele conținute de poeme. Nu se poate vorbi de abundență în șirele versurilor lui Vasile Gogea. Explorările mitologice ale întreprinderii sunt miniaturalizate, doar cât dau impresia exaltantă că învăluie astrul cu tot cu „misterele” globalizărilor puse la cale de vectorii-satrapi instalați în alarmele vieții ca avertismente. Simbolurile sunt transfigurate marcând prezențe și amprente poetice de neșters. Aparențe poematice în registrul minor, în realitate nu ușor de receptat, dau măsura poetului:

            „În casa melcului/ nu intră nimeni.// Doar umbra lui.” (Casa melcului și umbra, pag. 12) „Umbra melcului:// ecoul tăcerii/ care bate ca un clopot/ în cochilia catedrală.” (Umbra melcului, pag. 13) „Cochilia melcului:// fără cuptor,/ fără pridvor,/ fără cheie sau zăvor.../ Fără prag.// Chilie, casă, sarcofag.” (Cochilia melcului, pag. 14) „...pe-un drum roman,/ pavat cu pietre de granit/ străjuit de flori și iarbă/ se-anevoia/ ca din exil să vină acasă/ un melc-poet,/ de-o iarnă grea/ și de barbari rănit...// ...o nouă melcopee se va auzi decent/ evanescent/ prin spațiul subarborescent...” (Întoarcerea melcului, pag.16)

            În fond, micile poeme alcătuite de Vasile Gogea, ca structuri sibilinic-inițiatice evaluează și dezvoltă tema ascensiunii și zborului, împletind timpul imaginației emoționale cu timpul și spațiul onirice, disociindu-se de destinația necunoscutului abisal.

            Într-un inerviu realizat de Viorel Dădulescu (v. Făclia, Cluj/ 3 mai 2023), la întrebarea: Ce a stat la baza acestui volum, care a fost factorul declanșator care l-a generat?, poetul răspunde: „Sunt posibile două răspunsuri. Unul vine din urmă, de prin 1990, când am avut ocazia să merg într-o delegație care a vizitat Confederația Helvetică. Am fost plimbați prin toate cantoanele, prin toate locurile istorice și cu semnificații culturale, printre care și mănăstirea Sankt Gallen. După o vreme am aflat de o mănăstire cumva soră cu Sankt Gallen, mănăstirea din Melk din Austria, a cărei grafie este cu «k», la fel de veche și amintită în celebrul roman al lui Umberto Ecco, «Numele trandafirului», o mănăstire, abație de fapt, la fel de veche, fondată de Ordinul dominicanilor. Amândouă aveau în comun că erau situate în locuri de maximă concentrare culturală și teologică, cu școli de copiști și biblioteci excepționale. La Melk nu am ajuns. Asta a fost o sursă mai veche care a generat dorința de a scrie despre melc, dar un melc a cărui grafie este cu «c». Deci, un prim impuls ar putea fi unul nostalgic. Apoi au venit pandemia și războiul, statul în casă, unde m-am simțit ca un melc, dar ca unul închis nu într-o mănăstire plină de cărți, ci într-un loc unde m-am mulțumit să studiez mișcarea melcilor și a gâzelor prin curtea mea. Acesta ar putea fi un alt impuls, ca răspuns la o recluziune impusă”.

            Forma laconică de exprimare lirică și diegetică a lui Vasile Gogea observată în cărțile publicate până în prezent, de la poezie, la proză, jurnale și eseuri, încărcate de o puternică amprentare auctorială, cca. 20 de titluri, este apreciată ca operă atipică, însoțită de texte dense, alcătuite cu acribie. Înțelesurile sunt camuflate între versuri, scrise mai degrabă implicit, supravegheate de un anumit tip de frumusețe. Poetul surprinde în croșete rar-ironice, gesturi ceremonioase, descrie evenimente personale, reale ori imaginare, adaptate diferitelor împrejurări: „În casa melcului poet/ un verb se tot conjugă/ dar versul marelui profet/ nu poate să-l ajungă.// Doar umbra zborului visat/ mai pâlpâie o clipă/ în cochilia ce s-a spart/ de-a glonțului aripă.// În mersul său alunecat/ poetul melc mai speră/ sub cerul greu întunecat/ din nevăzuta sferă”. (Casa melc-poetului, pag. 18)

            Grădina melcului e stăpânită de viețuitoare, furnică-greier-miriapod-arici-fluture-libelulă și dominată de lumi, luna-iarna-chilia-invenții-umbre-constelații-cosmos-ionbarbu-paulclaudel. Cartea, cu subtitlul Poezii din cochilii, are motto ales din Paul Claudel (din L’Escargot), în tălmăcirea dăruită autorului de Șerban Foarță, pe copertă o pictură intitulată „Întâmpinarea melcului” de Valentin Lustig (Elveția), iar în interior un desen-grafic de Emilian Nicula, lucrare din colecția autorului. Opera poemelor are structura matematicii lui Fibonacci, cheia progresiei întregii lucrări în versuri, cheie pe care autorul o dezvăluie în interviul pomenit: cochilia de melc.

            Din caietul melcului (Editura DOTA, Cluj-Napoca, 2023) e o carte desenată în versuri argintii-aurii, ca urme de gasteropode, sclipitoare și fulgerătoare cum toate ideile vizionare care o compun, stindarde regale după stindarde regale, scrise „de un călug caligraf,/ Mare Maestru arhegraf”, poet plenar.

                                                                                                               Virgil RAȚIU