Rareș Ionuț Felindean, Premiul Răsunetul Cultural la Proză

Concursului Național de Literatură „Rețeaua Literară” – ediția a VII-a, organizat de Centrul European Pentru Excelență Culturală în parteneriat cu Centrul Cultural Municipal George Coșbuc, Primăria Bistrița, Muzeul Național al Literaturii Române și Editura Tracus Arte, sub egida PEN România, şi-a anunţat câştigătorii.

Din juriul concursului au făcut parte scriitorii Tudor Crețu, Gabriela Feceoru, Diana Geacăr, Cosmin Perța, Mircea Pricăjan, Moni Stănilă, Gelu Vlașin.

Rareș Ionuț Felindean este  elevi în clasa X la Liceul Teologic Adventist Maranatha din Cluj-Napoca.

Fiat Lux

Felindean Rareș-Ionut

I

- Așa, și?

Raymond se adâncește și mai mult în canapeaua de catifea vernil, după care ia o gură din paharul de apa din mâna lui, și se uită amuzat la Trent.

- Și…? Ți se pare că mai merită? Am trăit destul. Și tu, și eu – și toți restul. Dar numai de mine vorbesc acum. Numai de mine. Tu chiar crezi în acele povesti de adormit copii?

- Poate. Poate nu. Dar, spune-mi tu mie, Trent. Hai, că ne știm de mult timp. De foarte mult timp. Când ai mai văzut așa ceva în toată istoria omenirii? Nu s-a mai văzut o așa colaborare niciodată, și amândoi știm cât de buni sunt oamenii în general, că le vine lor în minte să ajute pe cineva. Să fim serioși!

- Tu din cauza asta crezi.

- Da. De asta cred.

- Tu de asta crezi. Bine. Daca zici tu, așa să fie. Hai să încheiem pe azi. Vorbim mâine.

Trent se ridica din fotoliu, își culege ușor paharul fumuriu, și își face drum înspre biroul său de la etajul trei.

Raymond dă din cap aprobator, își termina de băut lichidul gălbui din pahar, și în câteva clipe iese din complexul lui Trent. Închide ușa după el, și se pierde în penumbra nopții.

     Ajuns în birou, Trent închide ușa, apoi o deschide, și apoi o închide iar – dar de data aceasta cu cheia, își pune paharul pe masa din lemn masiv, și se lasă pe vine în mijlocul camerei. Stă așa ceva timp, aproape un minut, și pe când să se ridice, ceva înlăuntru îl oprește. Mai stă câteva secunde, apoi dă la o parte covorul negru, scoate o cheie mică și uzată de timp din buzunar, și o introduce într-o broască situată în mijlocul podelei. Încet, întoarce cheia, și deschide un compartiment ascuns, din care scoate o pungă de catifea mica, un dispozitiv triunghiular, și un cuțit cu lama de culoarea fildeșului. Închide compartimentul, de data asta cu mai multa forță, nu se obosește cu aranjarea covorului, și înșiră toate trei componentele pe masă. Dintr-o înghițitură termină lichidul rămas din pahar, și apoi ia în mână punga neagră. Se uita la ea, o măsoară din priviri, și o agită puțin în aer. Deschide punga, și se uita la cele doua bile metalice aflate în ea, stă să se gândească, și scoate una, care o inseră în dispozitivul triunghiular. Începe să sufle greu. Se uită la cuțit, apoi la dispozitiv, apoi iarăși la cuțit. Un picur de sudoare îi curge de pe frunte, și se lovește de podea. Ia cuțitul în mână, și duce lama lângă o lumină, se uita la inscripția de pe ea, și apoi și-o duce la inchietura mâinii drepte, în dreptul unei umflături pătrate în piele. Are o singura șansă, dar poate să o facă oricând. Chiar s-a ajuns la asta acum? Sta să se gândească. Apasă umflatură de pe încheietură cu cuțitul puțin. Curge sânge. Începe să respire și mai greu. N-a mai văzut sânge de ani buni. De foarte mulți ani. A aflat tărziu în viață ce culoare are sângele. Mai apasă puțin. Vede un colț alb iesindu-i din piele, care i se pare că îi râde în față. Oare au dreptate toți restul? Să îl creadă pe Raymond? Istoria? Tremură.

     După câteva minute, scoate bila din dispozitiv, și își apasă sângele închegat de pe încheietură cu buricul degetului mare, care preia o culoare roșiatică. Șterge cuțitul, pune toate lucrurile înapoi în compartiment, aranjează covorul, deschide ușa biroului și urcă înca două seturi de scări, până când ajunge pe acoperișul clădirii. Se așează pe latura metalică a acoperișului, și stă acolo câteva ore. Nu după mult timp, își inspectează rana de pe mână din nou, și se gândește că nu a mai văzut așa ceva aproape niciodată.

***

- Da, sunt bine, da… Bine, bine, te sun eu în câteva zile, da, bine, să ai grijă de tine.

Trent închide apelul, și apoi își notează în calendar data de 29. Se uită la foile întinse pe masă, le adună frumos într-un teanc, și suspină.

     Afară, soarele încă nu a răsărit. În biroul de la etaj, întins deasupra unui laptop albastru, Trent termină de tastat discursul pregătit pentru mai înspre seară. Pentru conferință. Tot timpul se stresează în privința asta, chiar daca știe că nu are multe motive. Te duci acolo, vorbești puțin, îți îmbibi cuvintele în miere și stai acolo zece, poate douăzeci de minute. Gata. Atât. Numai o problemă. Încă mai are rana de pe încheietură, și, cine poartă mănuși la o conferință? Suntem în mijlocul verii! gândește Trent, și suspină adânc. Bine, acum nu ar fi o problemă mare urma de la cuțit, cel puțin nu acum câteva sute de ani. Dar trăiește în prezent, a trăit și atunci, dar trăiește acum, așa că are o problemă mare pe cap. Se gândește că nu ar fi trebuit să consume atât alcool seara trecută, dar nu mai poate face ceva. Își întoarce capul spre covorul din birou, aproape uitându-se prin el. A dat o grămadă pe cuțitul acela. Cumpărat la negru acum multe luni, făcut dintr-un aliaj interzis mai peste tot, destul de puternic să treacă prin piele. Fix de ce avea nevoie să își scoată micul dreptunghi alb de șapte centrimeti pe cinci care îl distrugea mental pe zi ce trece, opusul la ce ar trebui să facă. Scopul pentru care exista. Apasă rana și o dâră de sânge se prelinge pe brațul lui. Ia puțin sânge, și îl apasă intre buricul degetului mare și arătător, apoi își duce degetele la nas să le miroasă. Metalic. Bizar.

Interesant.

     Trage pe dreapta, plătește parcarea, și mai apoi coboară din mașină, îmbrăcat cu o cămașă albă, pantaloni de stofă, și pantofi roșu-maronii. Oxblood. Într-o mână are un teanc gros de foi. Își scoate telefonul din buzunar, și se uita la oră. 15:46. Mai are timp. Conferința începe la 16:05. Se uita la încheietura lui, care și-a mascat-o cu un ceas mai mare decât poartă obișnuit și cu un concealer puternic. Ar trebui să fie destul. Poate. Speră. Trece strada, o ia la stangă, și intră în clădirea mare, sticloasă. Gri. Maro. Albastră. Neimpunatoare. Dar, înaltă. Plictisitoare. În fața clădirii, trece pe lângă o statuie din metal forjat în stil abstract. Sub ea scrie “Institutul de Arte Moderne și Exprimare Personală Keanings”. Mai trece pe lângă doi posibil-tineri-probabil-nu, îmbracați în paltoane lungi și late, cu priviri blazate, sorbind lung din țigarete. Trent încrucișează privirea cu ei pentru o secundă, dar nu zice nimic. Înăuntru se uita în stânga și în dreapta la o bucată de oameni îmbracați în costum.

Urcă doua etaje, și un miros puternic de lavandă îi lovește nările. Trece pe lângă câteva persoane, le salută, și se uită din nou la ceas. 15:56. Intră într-o încăpere mică, tapițată frumos, elegant, cu geamuri larg deschise înspre orașul asurzitor de mai jos. Saluta și înmână teancul de hârtii unui domn care se rezemă pe scaunul din față. Se vede că a prins proiectul tărziu, are riduri adâncite și par cărunt. Îmbrăcat într-un sacou roșu aprins cu un imprimeu paisley, papuci sport, și cu o dungă neagră de metal prinsă în jurul urechilor și deasupra ochilor, omul se introduce ca și Heron, “managerul” (cum zice el) al departamentului de Arte Plastice. Trent se introduce și el, discută câteva minute, și apoi amândoi ies din cameră. Cei doi se salută amical, iar după el o ia înspre auditoriu.

     După un rând de aplauze, Trent mulțumește audienței, apoi Gottehn, iar într-un final Kettin. El rămâne În mijlocul scenei, și se așează jos pe un scaun pliant, cu o duzină de cărți în fata lui, și cu încă o duzină de oameni stând șir în fața lui, unii cu o carte în mână. După ce termină de împărțit autografe, se uită din nou la ceas, și observă o mică pată roșie pe cureaua din piele. Încearcă să o ignore. 17:40. Mai stă puțin în institut, apoi se duce din nou la mașină, și suspină îndelung. Vrea să își aprindă o țigară, dar după se răsgândește, și se uită în jur la clădirile înalte, strălucitoare, dar lipsite de viață. Se uită la oamenii de pe stradă, toți arătând de aceeași vârstă, trădând o fațațdă de festival de muzica contemporană, de Post Punk, sau poate un rave, sau de fapt nu, că oamenii ăștia nu poarta haine super-colorate neon, și clar nu au aceeași atitudine de tânăr fară griji pe care ai întâlni-o la un petrecăreț din odinioară. Nu, chiar că nu. Poate așa trebuie să fie. Sau poate nu. Trent caută prin buzunar, își scoate telefonul, și introduce un număr.

- Alo? Da?

- Hai la mine. În seara asta. Trebuie să îți arăt ceva.

În timp ce vorbește, Trent se holbează la încheietură.

- Ce-ai mai făcut din nou?

- Nimic.

- Ba da. Ce ai făcut?

- Jur că nimic. Îți promit. Nimic rău, cel puțin.

- Tot ai făcut ceva.

Trent nu raspunde.

- Trent? Mai ești acolo?

- D-da. Nu am făcut nimic rău, cel puțin cred.

- Chiar sper. Totul OK la institut? S-a întâmplat ceva? Tanny și-a început certurile eterne din nou? Sau ce?

- Nu, e OK. Îți promit. Hai, Ray’, ne auzim seara asta, atunci?

- Sigur.