Doina și Ilie Rad: Peregrini prin lumea largă; acum, pe urmele incașilor
Mie, 08/21/2024 - 11:28
Vasile V. Filip
Profesorii Doina și Ilie Rad rămân un cuplu de călători chiar și acum, iată, dincoace de pragul pensionării, când cei mai mulți dintre noi trăim doar din amintirea călătoriilor de tinerețe. Ilie a debutat editorial cu volumul Pregrin prin Europa, în 1998. Dar acea fază, a evocării capitaleleor din preajmă (Viena, Praga, Varșovia, Budapesta – conform subtitlului amintitului volum de debut) pare a fi acum, dacă nu uitată, măcar depășită, conform primei fraze a prefeței noului volum – Doina Rad, Ilie Rad, În Peru, pe urmele incașilor (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2024, 364 de pagini) – prefață semnată de autorii înșiși: „Am călătorit în numeroase țări îndepărtate ale lumii – Australia, China, Chile (inclusiv în Insula Paștelui, din Pacificul de Sud), Japonia, SUA – , dar parcă nicio călătorie nu a fost atât de grea și de fabuloasă, cum a fost cea din Peru”. Am scris despre unele din aceste călătorii (fiecare concretizată în câte o carte), precum despre cele din Chile (plus Insula Paștelui) și SUA, constatând, de fiecare dată, dimensiunea preponderent culturală și apăsat spirituală a călătoriei. Călătorind, soții Rad privesc lumea atât printr-un geam livresc, s-ar putea zice (care este cel al formației lor intelectuale, filologice, de oameni care citesc mult, care, călătorind, caută ceva dinainte cunoscut și raportează ceea ce văd la o imagine deja conturată cu ochiul minții), cât și cu ochiul viu, proaspăt, uimit, care este cel al rădăcinilor lor, al copiilor din ei, de o curiozitate eventual cizelată și sporită de experiența gazetarului, pe care o are mai ales Ilie.
Este ceea ce putem constata și în acest din urmă volum, agrementat cu un număr considerabil de fotografii, anume 334 (cel mai mare, din cărțile lor de până acum, în care fotografia a fost mereu la mare preț), majoritatea indedite și semnate de autorii înșiși (care recunosc că integralitatea unor imagini proprii și inedite este un deziderat imposibil de atins).; fotografii cu număr de ordine și de pagină, care beneficiază și de un meticulos „credit” final.
Principalul „geam livresc” prin care autorii privesc lumea din cealaltă emisferă, a Anzilor, a Amazonului și a unor enigmatice deșerturi, precum Nasca și Atacama, este de data aceasta celebra carte a lui Erich von Deniken, Amintiri despre viitor. Enigme nedezlegate ale trecutului; carte care, apărută în prima sa ediție românească în 1970, a fascinat adolescența generației noastre. Acesteia i s-au adăugat ulterior alte titluri și personalități ale zonei, precum laureatul premiului Nobel pentru Literatură din 2010, scriitorul Mario Vargas Llosa, apoi ambasadorul Peru-ului în România, dl Felix Ricardo Americo Antonio Denegri Boza, dar și cei doi ambasadori români în Peru, succesivi, anume dl Gabriel Gafița și dna Camelia Ion-Radu, intervievați direct de către autori, sau indirect (ca în cazul laureatului Nobel), cu interviuri cuprinse în sumarul cărții. Dar întreaga literatură românească despre Peru este epuizată și pusă la contribuție, cuprinsă apoi într-o bibliografie finală specifică, din care amintesc doar numele întâmplător și mie cunoscute ale lui Ovidiu Drimba, Ioan Cozmuța, Marius Chivu, Vasile Surd.
Structurată pe patru mari capitole (A. Jurnal peruan, B. Interviuri, C. Mario Vargas Llosa – Doctor Honoris Causa al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, D. Varia), din care cel mai consistent este primul, cartea poate fi citită cu folos din mai multe perspective.
Una ar putea fi cea istorică, privitoare la conchista lui Francisco Pizarro (1471–1541), la relațiile acestuia cu Atahualpa, ultimul împărat al incașilor și, eventual, la relațiile româno-peruane, evocată fiind și vizita din 1973 a lui N. Ceaușescu în această țară.
O alta ar putea fi apoi perspectiva geografică, a celui ce vrea să știe mai multe despre Anzi, despre lacul Titicaca și despre straniul sit arheologic de la Machu Picchu, despre Muntele Curcubeu și jungla amazoniană, cea în care „copacul umblător” își poate schimba locul cu 20 de m. în cca doi ani, despre canioanele Colca și Cruz del Condor, despre vulcanul Apato, în craterul căruia a fost găsită mumia fetiței „Juanita”.
Din perspectivă turistică, cei interesați pot afla mai multe despre orașele Lima și Cuzco, actuala și fosta capitală, a Peru-ului incaș, despre insula plutitoare Uros, de pe lacul Titicaca, și despre cum se face rafting pe râul Urubabmba. Nu ar rămâne dezamăgiți nici cei interesați de locuri sacre și de arta religioasă, care pot citi despre centrul ceremonial de la Sacsayhuaman sau despre geoglifele din deșertul Nasca.
Dar nici urmăritorii cunoscutelor reportaje ale teviziunii franceze, difuzate la noi sub genericul „360 de grade”, adică cei interesați de viața cotidiană a unor comunități exotice, nu ar fi nici ei dezamăgiți, pentru că aflăm din cartea soților Rad despre distanțe și altitudini (altitudini la care turistul venit „de jos” trebuie să ia auxiliare medicale, precum Altivital sau Altimed), despre prețuri (în soli) și forme specifice de evaziune fiscală (prin voita neterminare a caselor), despre faună (lame, alpacale, vicuña, condorul, cormoranul Guanay, producătorul unui foarte eficient îngrășământ natural numit guano), despre îmbrăcăminte (poncho-), servicii mobile (lustragii, croitorese), gastronomie (cele 1367 de soiuri de cartofi, porcușorul de Guineea, servit ca un fel de mâncare tradițional, sub numele de cuy) etc., etc.
În ce mă privește, am căutat în cartea soților Rad răspunsul la o întrebare din adolescență, care îmi stăruie încă: anume, cât adevăr conține „mitul bunului sălbatic”, al lui Jean Jaques Rousseau? Deci, dacă e adevărat sau nu că omul comunităților așa-zis „primitive” (precum apașii evocați de Karl May, al căror prototip e Winnetou) au o structură sufletească mai apăsat morală și sunt mai puțin dedați (deci mai vulnerabili) la minciună și prefăcătorie. Am reținut, din acest punct de vedere, nu doar reluarea de către autori a poveștii ultimului împărat incaș, Atahualpa (care, prizonier al lui Francesco Pisarro, a încercat să se răscumpere, promițând și reușind umplerea cu aur a camerei în care era ținut prizonier, dar a fost ucis pe baza unui pretext de ordin religios); dar am reținut și observațiile directe ale autorilor, privitoare la comportamentul cotidian al descendenților incașilor, care nu cerșeau, ci „stăteau demni și triști, așteptând bunăvoința” turiștilor (p. 97), iar fete și femei fragile, de origine autohtonă, formau „suportul” la coborârea turiștilor de pe cai (p. 159).
Mi s-a confirmat, așadar, convingerea (însușită ca etnolog) că niciun „mit” nu e o tocmai o minciună gogonată (cum se crede azi), cu totul lipsit de sâmburele specific, de adevăr profund, nonaparent.
În prelungirea interesului meu etno-lingvistic, am aflat și că în Peru sunt trei limbi oficiale: pe lângă spaniolă, mai sunt acceptate și două dintre cele mai vorbite limbi ale băștinașilor, quechua și aymara. Dar spaniola vorbită în Peru e idiomul „castellano”, diferit de „español”, totuși, fără a avea diferențele necesare pentru a se putea vorbi de două limbi diferite.
Am recunoscut, în structura cărții despre Peru a soților Rad (poate forțând ușor lucrurile spre conferire de sens, cum adeseori facem, fără a conștientiza), o anume „curgere” a lucrurilor spre spiritul lor mai adânc, o anume evoluție (conștientă sau nu) de la „visul călătoriei” în sine (copilăresc), spre „visul” mirabilelor întâlniri, cu acele personalități ce întrupează spiritul locului vizitat. În cazul de față, cel în care autorii văd în cea mai mare măsură spiritul întrupat al locului pare a fi scriitorul Mario Vargas Llosa, care ne-a vizitat în 2013, la trei ani după ce i se conferise premiul Nobel pentru Literatură. Cele patru texte ce alcătuiesc respectivul capitol (C) – anume: evocarea scriitorului de către Acad. prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop, Rectorul UBB de atunci, Laudatio la acordarea titlului de Doctor Honoris Causa, rostită de Prof. univ. dr. Corin Braga, răspunsul scriitorului Mario Vargas Llosa, apoi dialogul său cu Gabriel Liiceanu – aceste patru texte, deci, se constituie în tot atâtea perspective sinoptice pentru o imagine grăitoare, în relief, a personalității marelui scriitor. Care scriitor a mai fost gratificat, la noi, tot atunci, și de către Uniunea Scriitorilor, cu Premiul „Ovidius”. Dar nici Diploma de Doctor Honoris causa al UBB Cluj-Napoca, nici aceea pentru premiul „Ovidius” al USR din România, nu au fost regăsite de cei doi autori, care făcuseră eforturi considerabile spre a vizita casa memorială de la Arequipa a marelui scriitor.
În același sens, de interes pentru spiritul adânc al locului, trebuie receptate și cele trei interviuri din al doilea capitol al cărții (B: cu ambasadorul Peru-ului la București, respectiv cu cei doi ambasadori succesivi ai Românie în Peru), ca și cele două texte ale ultimului capitol (D), anume cel despre sculptorul Mircea Cornel Rusu (adevărat ghid al respectivului grup de vizitatori), și cel depre cartea de povestiri a lui Gabriel Gafița (fost ambasador în Peru), Alternativa la fuga în Egipt, carte descoperită abia după întoarcerea autorilor din Peru.
În dialogurile purtate cu amintitele persoanalități intervievate (dar, anterior, și cu oameni obișnuiți ai locului) recunoaștem, pe de o parte, perfecta stăpânire a limbii spaniole de către Doina Rad, pe de altă parte spiritul de autentic gazetar al lui Ilie Rad, care nu se sfiește să pună întrebări incomode, de genul: Cum sunt prezentați conchistadorii spanioli în manualele școlare din Peru, drept civilizatori, sau drept asupritori, practicanți ai genocidului?; De ce lipsesc din muzeul memorial de la Arequipa cele două diplome primite de Mario Vargas Llosa în România? Cât de implicat este un ambasador în pregătirea unei vizite oficiale a șefului statului pe care el îl reprezintă?; De ce sunt schimbați ambasadorii după 4-5 ani? etc.
Avem, așadar, privilegiul (nu foarte frecvent) de a citi o carte vie, nu doar cu o informație aproape exhaustivă la subiectul abordat, ci – mai ales – străbătută de la o copertă la cealaltă de suflul autentic al tinereții însetate de orizonturi noi. Rezultat, așadar, al unei rare împletiri, nu doar dintre spiritul masculin și cel feminin, ci și dintre o competență matură și o curiozitate debordantă, de o autentică, inepuizabilă tinerețe.
Citiţi şi:
- Călătorind, vei dobândi
- Alexandru Petria vrea legalizarea consumului de droguri uşoare
- Vasile V. Filip: Ilie Rad: Memorii, vol. II- Viața ca un dar. Adolescența și tinerețea (1970-1989)
- Trei scriitori devin, de săptămâna aceasta, cetăţeni de onoare ai oraşului natal Sângeorz Băi
- Doina Rad: Să priveşti înapoi, fără mânie
Meniu principal
Ultimele stiri
Dum, 17:09
Ecoul nou/Răsunetul, 1989: Vocea luptei și dorul libertății au adus VIRTUTEA ROMÂNĂ RENĂSCUTĂ Dum, 12:07
Turneul Binelui, de Crăciun, bucurie copiilor din zone izolate ale județului Bistrița-Năsăud Dum, 12:02
Părintele Alin Ciprian Cîndea: Fidelitatea lui Dumnezeu și rolul esențial al Sfântului Iosif Cultura
Asociația Culturală „Grigore Bradea” a finalizat centralizarea voturilor în concursul Premiul...
Comentarii
Rus Augustin -
Sâm, 20:39
STIMATE DOMNULE PROFESOR,
Ce bine argumentați credința cu care cei care o au, au străbătut...
Iuliu -
Sâm, 15:03
Motto:
„Trădătorii devin oameni mari şi respectaţi, bârfitorii de cafenele – literatori,...
Alina M. -
Sâm, 13:15
Domnule profesor ,cu stima si respect citesc tot ceea ce scrieti.
Sarbatori binecuvantate dv si...
prof. Vasile Găurean -
Lun, 21:40
Este o mică bijuterie narativă relatarea dumneavoastră, domnule IRZ ! Cititorii au aflat ce flori...
cititor -
Lun, 19:59
Cândva fotbaliștii de la Gloria mergeau la meciuri duminica îmbarcați într-un camion fără prelată,...
Aniversări
Cele mai sincere urări de sănătate, bucurii şi împliniri, adresăm în ceas aniversar, domnului ec. IOAN ŢINTEAN, fost parlamentar și prefect al...
Sincere urări de sănătate şi bucurii, putere de muncă și proiecte profesionale și personale reușite îi dorim, în ceas aniversar, doamnei prof.
Cu ocazia zilei de naştere, urăm dnei MARIA OLTEANU, poet, multă sănătate, fericire şi bucurii.
La mulţi ani!
Redacţia „Răsunetul”
Adaugă comentariu nou