Părintele Vasile Beni: În ziua de Luminație, râuri de apă vie urcă spre cimitire cu flori și lumânări

Când îți este dor de cineva care trăiește pe pământ, îl suni, îi scrii sau îl cauți… Dar ce faci când te cuprinde dorul de cineva care este dincolo de nori??? Aprinzi o lumânare și privești cu ochii în lacrimi la lumina ei, sperând că va ajunge la acea persoană, iar în ziua de Luminație, râuri de apă vie urcă spre cimitire cu flori și lumânări pentru că:

”Mormintele de oameni mari, sunt vetre de lumină

Acolo ca să fie tari, vin fiii de se-nchină!”

      Dragii și bunii noștri credincioși!

      Cred că nu există un subiect mai greu pentru preot în activitatea sa predicatorială decât a vorbi despre moarte. Pentru că aici se cuprinde: viața pământeană, cerul, lumea de aici, lumea de dincolo, omul, Dumnezeu, cu un cuvânt totul. Dacă prin cult în general înţelegem orice formă sau act religios prin care omul intră în legătură cu Dumnezeu, prin cultul morţilor înţelegem acel act religios prin care credinciosul de pe pământ este în legătură cu cel mutat la cele veșnice, cel din Biserica luptătoare intră în comuniune cu cel din Biserica triumfătoare.

        Potrivit învăţăturii şi credinţei creştine viaţa omului nu se sfârşeşte odată cu moartea trupului, ci sufletul îşi continuă existenţa şi dincolo de hotarele vieţii pământeşti . De aceea noi nu îi dăm uitării pe cei plecaţi, ci ne rugăm şi mijlocim pentru iertarea păcatelor lor.  Cât timp suntem în viaţă putem să facem de toate pentru sufletele noastre: să ne rugăm, să priveghem, să postim, să ne spovedim. Dar să nu uităm că în viaţa noastră vine o vreme când va trebui să plecăm din această lume, de aceea poetul Mihai Eminescu spunea :”Nu credeam să învăţ a muri vreodată”, este lecţia fundamentală a creştinismului care vrea să-l înveţe pe om cum să moară frumos.

      Fiecăruia dintre noi ne este şi ne va fi dat să plecăm din această lume,  şi dacă ar trebui să lăsăm câteva cuvinte de rămas bun celor dragi cred că acestea ar putea fi :”Să nu ne uitaţi”. Pentru că atunci când cei dragi ai noştri pleacă din lume lasă în urmă o dorinţă, o rugăminte:”Vă rog pe toţi şi cu stăruinţă vă cer vouă să vă rugaţi neîncetat lui Hristos Dumnezeu pentru mine, ca să nu fiu rânduit, după păcatele mele, la locul de pedeapsă, ci ca să mă aşeze unde este lumina vieţii”(slava de la slujba înmormântării).

        Un mormânt este o istorie, şi în faţa mormântului pentru fiecare timpul curge înapoi pe uliţa copilăriei şi în casa părintească; un mormânt este un loc plin de doruri şi de amintiri. De ce să ne rugăm pentru părinţii plecaţi, pentru că ne-au dat viaţă şi ne-au legănat copilăria. De câte ori, poate din cauza noastră, nu au putut merge la Biserică, nu şi-au zis rugăciunile sau poate s-au certat cu cineva. De aceea suntem datori să le aprindem o lumânare care să le lumineze calea în împărăţia lui Dumnezeu, dar şi să rostim o rugăciune care să le aducă iertare de păcate.
      În creştinism însă între vii şi morţi nu este zid despărţitor, căci rugăciunea îi uneşte pe toţi, iar creştinul ştie că iubirea de Dumnezeu şi de aproapele este cea mai mare poruncă. Moartea nu poate rupe această legătură de iubire, iubirea uneşte lumea de dincolo de mormânt cu lumea de aici. Iar credinţa în viaţa de veci şi iubirea faţă de cei dragi sunt temeiurile rugăciunii noastre pentru cei adormiţi am putea răspunde cu poetul nostru Coşbuc: ”Ei nu sunt morţi trăiesc în veci sunt numai duşi”.   

Să nu uităm însă ceea ce tot Nichifor Crainic spunea: ”Cea mai frumoasă moarte de pe lume e să trăieşti de-a pururi prin urmaşi!”

La finalul acestei meditații m-aș opri la versurile poetului creștin Traian Dorz care descriu călătoria fiecăruia dintre noi prin această lume:

”Un lung tren ne pare viața, ne trezim în el mergând,
Fără să ne dăm noi seama unde ne-am suit și când.
Fericirile sunt halte, unde stăm câte-un minut;
Până când să ne dăm seama, sună, pleacă, a trecut....

Iar durerile sunt stații lungi, de nu se mai sfârșesc,
Și în ciuda noastră parcă tot mai multe se ivesc.
Arzători de nerabdare înainte tot privim,
Să ajungem mai degrabă la vreo țintă ce-o dorim.

Ne trec zilele și anii, clipe scumpe și dureri,
Noi trăim hrăniți de visuri și-nsetați după plăceri.
Mulți copii voioși se urcă, câți în drum n-am întâlnit!...
Iar câte-un bătrân coboară trist, și frânt, și istovit.

Vine odată însă vremea să ne coborâm și noi;
Ce n-am da, atunci, o clipă să ne-ntoarcem înapoi?
Dar, pe când, privind în urmă, plângem timpul ce-a trecut,
Sună-n Gara Veșniciei; am trăit și n-am știut!”...

Vă doresc să fiți binecuvântați și să nu uităm ca sus să avem inimile!

Pr. Vasile Beni