IOAN SLAVICI – CENTENAR

Vigurosul nostru prozator, bun prieten al lui Eminescu - se naște în anul Revoluției, la Șiria,  pe 18 ianuarie 1848 și trece în lumea drepților la 17 august 1925, deci, acum UN SECOL. Se cuvine să-l readucem o clipă în inimile noastre,  pe scriitorul ardelean, pentru care satul a fost un principal izvor de inspirație, dăltuindu-l pe tabla vieții sale, de unde niciodată nu poate fi șters.

Este  al doilea copil al cojocarului Sava Slavici și al Elenei, născută Borlea. Frecventează școala greco-ortodoxă din satul natal, avându-l dascăl pe D. Voștinari. Repetă clasa a IV-a, pentru a putea răzbi la liceu. Între anii 1860-1865 urmează liceul din Arad, stând la gazdă precum eroii săi din „Budulea Taichii”. Clasele a VI-a și a VII-a le face la Liceul Piarist din Timișoara, iar clasa a VIII-a  ca privatist la Liceul Maghiar din Arad, luându-și bacalaureatul la Satu-Mare, după care se înscrie la Universitatea din Budapesta.

In ianuarie 1869 se îmbolnăvește, fiind silit să întrerupă facultatea și revine la Șiria. Se mai înscrie și la Universitatea din Viena în luna aprilie, dar în luna august îl aflăm în funcția de secretar al notarului din Cumilăuș. În toamnă e din nou la Viena, în armată, urmând și Facultatea de Drept. Acum se împrietenește pentru toată viața cu EMINESCU, student și el în  capitala Imperiului Habzburgic.

Firește, vorbea cursiv limbile germană și maghiară. Mai tânărul său amic  moldovean îl va îndemna să scrie literatură în românește (cum s-a spus, așa va proceda Eminescu și cu Ion Creangă). În anul 1870 își ia examenul de stat și debutează după un an la „Convorbiri literare” cu comedia „Fata de birău”, iar în vara anului 1871, împreună cu Eminescu, organizează serbarea panromânească de la Putna, prima serbare a românilor de Pretutindeni, având ca orator principal pe tânărul de 24 de ani Alexandru D. Xenopol. În anul 1872 i s-a publicat prima poveste „Zâna zorilor”, urmând și alte povești mult îndrăgite de copii cum sunt: „Ileana cea șireată”, „Florița din codru”, „Doi feți cu stea în frunte” etc. În 1874 vine la Iași și citește la Junimea „Popa Tanda”, apoi trece la București, unde se stabilește. Se căsătorește cu Ecaterina și fac mai multe călătorii prin Viena și Budapesta, iar toamna e numit de Maiorescu  profesor la Liceul  „Matei Basarab” din capitală, intrând în redacția ziarului „Timpul”. Publică în 1878 „Gura satului” și după puțin timp nuvela „Budulea Taichii”, urmând apoi volumul „Nuvele din popor”, cuprinzând prozele scrise până atunci, inclusiv capodopera „Moara cu noroc”.

În anul 1884 se întâlnește cu Coșbuc la Sibiu, unde pun la cale ziarul „TRIBUNA” , ce menține un sentiment de solidaritate între români.

În 1885, din cauza unor articole în care revendică drepturile românilor, este arestat de către autoritățile maghiare, dar curtea cu juri îl eliberează. Divorțează de Ecaterina și se recăsătorește la Sibiu, cu Eleonora cu care a avut șase copii.

În anul 1902 publică romanul „Din bătrâni”, premiat de Academia Română și conduce „Ziua”, ziar filogerman, în care militează pentru neutralizarea  României în primul război mondial.

Își publică în 1921 volumul autobiografic „Închisorile mele”, în care-și justifică activitatea din Ardeal și România.  

În perioada 1923-1924, îi apare romanul „Cel din urmă Armaș” și volumul „Amintiri”, cu prețioase memorii despre Eminescu, Caragiale, Creangă, Coșbuc și Maiorescu.

În 1925, bolnav și obosit de viața agitată, cu procese și detenții în pușcării, se refugiază la fiica sa, care trăia la Panciu, în podgoria asemănătoare cu Șiria natală. La 17 august 1925, trece în lumea umbrelor, fiind înmormântat la Schitul  Brazi, unde Gala Galaction rostește cuvântul de rămas bun.    

 Ioan Mititean