Olimpiu NUȘFELEAN: Cu dronele în NATO

Unii comentatori politici, mai în glumă, mai în serios, aduc uneori vorba despre faptul că Rusia ar fi putut/ ar putea să intre în NATO. Scenariul nu e prea clar și serios, mai ales invocat în situația dramatică întreținută de războiul dintre Rusia și vecina confraternă, Ucraina. Relația dintre colosul rus și Occident e cam bătută în cuie, nici decisiv belicoasă, nici entuziasmat amicală. Se mai cochetează în cadrul relației, se schimbă zîmbete, dar mai mult mînzești. Se poate avea în vedere și faptul că Rusia a semnat pe 22 iunie 1994 inițiativa Parteneriat pentru Pace a NATO. Pe 27 mai 1997, NATO și Rusia au semnat Actul de Fondare NATO-Rusia, un acord internațional care a stabilit un cadru pentru cooperarea dintre NATO și Rusia, reconfirmând principiul suveranității fiecărui stat de a-și alege propriile alianțe de securitate, inclusiv dreptul statelor din Europa de Est de a adera la NATO. Deși a fost semnat de Rusia, criticii relațiilor cu aceasta susțin că a fost ignorat de Kremlin, contribuind la tensiunile actuale. Ar fi putut fi, sau ar putea fi un act care pune bazele parteneriatului de durată între alianță și Federația Rusă, ceea ce ar însemna o contribuție importantă la arhitectura sistemului de securitate a Europei în secolul al XXI-lea. Pe 24 iunie 1994, Rusia și Uniunea Europeană au semnat o înțelegere de parteneriat și cooperare. Ce lucruri frumoase! Numai că „înțelegerile” dintre aceste identități, afectate și de excesele Rusiei, nu-s neapărat doar de parteneriat și cooperare. Și, mai ales, după aplicarea de către partenerii occidentali a unor sancțiuni decisive partenerului de la Răsărit. Ghiveciul este prezent, avînd în vedere că unele „parteneriate de gen” funcționează totuși, mai mult sau mai puțin subtil, mai mult sau mai puțin ascuns.

            În acest context, Occidentul (prin NATO) și Rusia au - sau inițiază - ocazii în care să se joace de-a șoarecele și pisica. Care e șoarecele, care, pisica? Poate vrînd să vadă cum e în NATO, în direct, Rusia mai scapă niște drone în Polonia sau în România. Drone despre care am putea spune că sînt destinate (oribilă intenție) Ucrainei. Care e rostul acestor rătăciri? Să fie testată reacția unui posibil adversar? Avertisment către alte popoare? Eroare de ghidare? Incizie într-un teritoriu în care, expresie a unui spirit colonial, te mișcai cîndva ca la tine acasă? Provocarea unor piloți care, acționând ca ripostă, ar putea să rănească sau ucidă oameni din nația lor? Încercare a Ucrainei – prin drone proprii – de a „agăța” și alte state, alături de ea, în conflictul nedorit. Presupuneri pot fi făcute de tot felul. Cine cu ce se alege?

            Situația se nuanțează puțin cînd aflăm că unele drone (rusești?) nu au încărcătură explozivă, strict belicoasă. Dar, și într-un asemenea caz, nu putem considera zborul lor inocent. N-au ce căuta deasupra unui teritoriu ce nu aparține celor care le trimit. Încearcă, aceștia, apa călduță a Occidentului? Dau cu drone inocente în NATO, ca într-un joc de copii? Testează vigilența noastră, riposta militară? Ține și asta de un anumit război. Deși, glumind – dar cine mai are chef de glume? – am putea spune că și pentru cei „încercați”, „testați” e un prilej de a face propriile teste pe viu, fără să mai fie nevoie de exerciții militare de profil. Ne verificăm propria reacție de apărare, calitatea armelor, inteligența strategică.

            Numai că ridicarea unui avion de la sol „de dragul” dronelor rusești nu-i un exercițiu gratuit. Fiecare zbor – în plus – costă. Cîte medicamente pentru spitale, cîtă aparatura medicală ar putea fi cumpărată cu banii „prășuiți” pe război. În stare de război, industria militară poate lua un mare avînt, se pot deschide noi locuri de muncă. Da, dar cu ce folos? Războaiele nu aduc nici un folos. Eu, cîndva, credeam, naiv, că în secolul XXI omul va ști cum să se împotrivească războiului. Că va fi mai știut, mai cult, mai cu capul pe umeri. Dar omul e mereu cu capul în nori. Și nicidecum ca un poet, ci ca unul fără căpătîi.