Era să nu fiu primit

Întrucât am venit pe lume la sfârșitul lunii Octombrie, era să nu fiu primit în clasa I, deoarece regulamentul era neconcesiv: toți copiii care-și serbau ziua de naștere după începerea anului școlar (15 Septembrie 1960) erau reportați pentru anul următor. Mi-ar fi părut rău să se întâmple așa, fiindcă asta ar fi însemnat să mă despart de o mulțime de copii cu care mă cunoșteam încă de pe vremea Spielhosen-ilor, cu care făcusem grădinița din curtea Bisericii Catolice, cu unii dintre ei reîntâlnindu-mă după-amiază și la grădinița de germană a lui Frau Irene Hintz, însă, în cele din urmă, norocul a fost de partea mea, venind dintr-o direcție la care nici eu, nici părinții mei nu ne-am așteptat să vină. Printre copiii cu care crescusem era și fiul profesorului de Maghiară de la școala la care urma să mă duc, născut în aceeași zi cu mine, și nu știu nici acum din ce motiv, tatăl prietenului meu, în curtea căruia aveam să-mi rup a doua oară mâna (fără ca el să aibă vreo vină) își făcuse niște calcule de durată legate de carieră, ajungând la concluzia că fiul lui nu poate fi amânat, dacă se tace chitic și se uită că există regulamentul.
Noroc că am aflat și-n acest fel am fost admis și eu la pachet, cazul relevându-mi în perspectivă că imponderabilul poate juca un rol major în viața unui om, chiar dacă nu ești pe moment conștient de această ingerință. De pildă, dacă aș fi fost amânat, nu l-aș fi avut pe Cornel Moraru profesor de Română la liceu (e omul căruia îi datorez formarea mea inițială) și, mai ales, n-aș fi intrat, la facultate, în ultima promoție ai cărei băieți făceau armata de șase luni după absolvire (1972), cei care ne-au urmat trecând prin calvarul celor nouă luni făcute înainte de începerea studiilor universitare, soluție incriminată ca fiind păguboasă de majoritatea celor cu care am discutat: te pregăteai din greu pentru admitere, treceai prin euforia reușitei, erai, cum s-ar putea spune, într-un punct de apogeu al cunoștințelor, după care urma o amnezie intelectuală de aproape un an, în care erai lobotomizat cu totul, întrucât ofițerii erau neconcesivi, îți confiscau cu cinism nu numai „efectele” de acasă, ci și cărțile pe care se întâmpla să le fi adus cu tine, ca nu cumva să te gândești la altceva decât la apărarea patriei și la monotonia cazonă a fiecărei zile.
Legat de prima mea zi de școală, îmi mai amintesc de preparative și de bucuria de a fi primit abecedarul, pe care l-am păstrat până în ziua de azi. E același abecedar pe care-l foloseau și ceilalți, numai că avea versiuni lingvistice distincte, ca să intre și vocalele pe care Maghiara și Germana le au în plus față de Română. Dintre „preparative” îmi amintesc, într-o primă instanță, de penarul de placaj greu, cu interior compartimentat, unde exista și un abac miniatural, fiindcă tot restul a venit după prima zi de școală, când învățătoarea i-a strâns pe părinți într-o ședință expeditivă și le-a explicat ce avem voie să facem și ce anume nu. În prima categorie intrau multe îngăduințe, în a doua mai puține, un paradox al carierei mele școlare fiind acela că, odată cu fiecare nouă clasă încheiată, raportul respectiv se tot echilibra, pentru a se debalansa apoi definitiv în liceu, când cuantumul interdicțiilor ajunsese să-l întreacă cu mult pe acela al lucrurilor îngăduite, aceasta fiind și prima lecție politică profundă pe care am învățat-o, cu urme remanente în subconștient până în ziua de azi: pe măsură ce crești, devii din ce în ce mai puțin liber. Interesantă concluzie, am verificat-o și-n America...
Locuiam la doar cincizeci de metri de curtea care adăpostea clasa noastră, pe învăță¬toare o cunoșteam, fiindcă la Făgăraș cu greu veneau străinii, cea mai vie amintire materială a anilor mei de școală primară fiind legată de metamorfoza ghiozdanului meu și de greutatea pe care el o reprezenta. La început fusese o cutie maro de mușama, cu un capac rabatabil, ceva similar având cam toți colegii mei, numai că după aceea a început, pe nepusă-masă, compe¬tiția, care însemna, în principal, înlocuirea accesoriilor greoaie cu „mici minuni” de proveniență chineză, care se găseau doar la Brașov sau București, rudele noastre din Capitală fiind însărci¬nate cu obligația de a face nenumărate achiziții colorate, care semănau cu niște bijuterii. A fost perioada în care, dacă eram întrebat ce vreau să devin, spuneam imperturbabil că vânzător într-o librărie de rechizite. Una singură dintre aceste fascinații m-a ținut până dincolo de pragul clasei a VIII-a: colecționarea de gume de șters frumos mirositoare, de care m-am lăsat atunci când am descoperit că deveniseră atât de multe și de fabuloase, încât nu mai aveam bani să le cumpăr pe toate. În consecință, oricât de bizar ar suna azi, prima mea „copilărire” a fost de ordin olfactiv: de-abia așteptam să ajung la școală dimineața, să etalez pe bancă noile radiere pe care le primisesem.