Radu Băeș: Liviu Rebreanu văzut de cei care l-au intervievat

            De-a lungul timpului, Liviu Rebreanu a acordat mai multe interviuri sau a răspuns la numeroase anchete ale ziarelor vremii. Spre surprinderea celor care l-au intervievat, scriitorul a știut de fiecare dată să-i ajute ca să treacă repede peste tracul întâlnirii, chiar dacă, la început, figura lui impozantă îi domina.

            Iată cum descria I. Valerian întâlnirea sa cu romancierul: „Am ajuns în Popa Tatu. Locuința era la etaj. Urcând scările de lemn simțeam cum pune stăpânire pe mine timiditatea adolescentă a primului incest. Jucam pentru întâia oară rolul de reporter literar și gândul de a face discuția stăpânului în chiar propriul domiciliu nu mă atrăgea. Dar primirea prietenoasă, aceeași de totdeauna, mi-a îndepărtat mustrarea de conștiință. În loc de privirea resemnată a omului care se supune unei fatale obligațiuni, am întâlnit ochii luminoși, de culoarea cerului, suflet larg deschis, și m-am simțit bine ca-ntr-o apă adâncă, caldă, al cărei fund nu-l poți pătrunde niciodată”.[1]

            Același reporter îi va face scriitorului un portret fizic impresionant: „Domnul L.R., deși de statură aproape mijlocie, face impresia unui robust gladiator din circurile romane. Liniile feții săpate cu preciziune de statuie îți dau impresia de siguranță și victorie în viață. Tinerețea feții face un contrast simpatic cu culoarea părului, căci, deși încă tânăr, părul se apropie de culoarea pietrelor ninse. Citesc în paloarea prea albă a feții nopțile de muncă și de veghe, căci de multe ori zilele sunt puse la dispoziția solicitatorilor...”[2]

            Horia Roman publica în „Adevărul” o „Nocturnă literară”, avându-l ca interlocutor pe Rebreanu: „O vizită pe-nnoptate la d. Liviu Rebreanu acasă, în biroul de mahon, între cărțile și manuscrisele voalate în fumul celor aproape 150 de țigări câte consumă d-sa zilnic, este un ceas de bună și înaltă reconfortare. Părul alb care ne aduce aminte – minus buclele – de o perucă Louis Quatorze, încadrând o față tânără, silueta masivă, uimitor contrast de uriaș și copil, de granit și marmură delicat sculptată, formează ansamblul poate paradoxal, dar bun, senin și cald al omului Rebreanu”[3].

Același Horia Roman relatează în „Dimineața” o întâmplare de la Valea Mare. Deși romancierul nu primise telegrama care îi anunța sosirea, Rebreanu „ne-a întins (lui și unui coleg n.n.) bucuros și prietenește mâinile”, adăugând: „N-am primit nimic, dar n-are nicio importanță. Poate e mai bine așa pe nepusă masă”. La sfârșitul interviului, jurnalistul notă: „Pe fondul închis al văzduhului, figura tânără a d-lui Rebreanu, încadrată în părul acesta alb ca o perucă, se profilează în linii dure, precise. Înfățișarea sa masivă, brațele vânjoase, pieptul puternic – toate în perfect contrast cu căldura vocei sale.

Dl. Rebreanu povestește. E succint, concis. Propozițiuni simple. Subiect și predicat. Și totuși, poate în această cronologică înșiruire de fapte, cărora nu le picură nimic din sentimentalismul fatal unei întoarceri în desișul anilor, se află farmecul narațiunei sale. Ai crede că în inima acestui om dintr-o bucată sentimentele și depresiunile sufletești au cele mai simple tipare. Dar așezat la masa de lucru, pe cerdacul înconjurat de stele și tăcerea nopții, singur, depănând firul gândurilor, câtă căldură și candoare revarsă condeiul său!”[4]

Exemple de acest fel despre omul Rebreanu sunt nenumărate. Acum, la 140 de ani de naștere, portretul său pare desprins din relieful Târlișuei, a Maierului sau a Prislopului, iar vorba lui din cea a țăranilor din văile de basm din Țara Năsăudului.