Pr. Liviu Vidican-Manci: Copilul nu are nevoie de părinți perfecți, ci de părinți prezenți. Cultura digitală devine problematică atunci când copilul este lăsat singur în fața ei

Părintele Liviu Vidican-Manci s-a născut în data de 21 martie 1981 în localitatea Spermezeu, judeţul Bistrița-Năsăud. Este Conferenţiar Universitar al Facultății de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, catedra de Catehetică - Omiletică, director al Colegiului Ortodox „Mitropolitul Nicolae Colan” din Cluj-Napoca.şi preot slujitor la Parohia Ortodoxă „Schimbarea la Față” din Cluj-Napoca. Este doctor în istorie Bisericească Universală și doctor în Catehetică-Omiletică. 

Din anul 2019, membru al ADPMOPC (Association of Digital Media an Orthodox Pastoral Care, Grecia), al IOTA (2019), CEEAMS (2020), Societas Homiletica (2022). 

...

Într-o lume grăbită și suprasolicitată, formarea interioară a copiilor și adolescenților a devenit una dintre cele mai dificile și, totodată, esențiale responsabilități ale părinților, educatorilor și ale societății în ansamblu.

În interviul acordat rubricii #vinereapentruviață, părintele Liviu Vidican-Manci vorbește despre provocările educației în era tehnologiei, despre nevoia de discernământ și despre importanța construirii unor relații vii, reale, cu adolescenții. Conferențiar universitar în cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, părintele Liviu Vidican-Manci este preocupat, în activitatea sa academică și pastorală, de relația dintre credință, tehnologie și formarea omului contemporan.

Alexandra Nadane: Ce afectează cel mai mult formarea interioară a unui copil astăzi: lipsa timpului părinților, cultura digitală sau absența unor repere clare? Cum pot fi depășite aceste provocări?

Pr. Liviu Vidican-Manci: În primul rând, vă mulțumesc pentru ocazia oferită în a mă exprima asupra unei teme extrem de importante pentru perioada pe care o trăim. În al doilea rând, nu aș separa rigid aceste trei realități, pentru că ele nu acționează izolat, ci se întrepătrund și se amplifică reciproc. Cultura digitală nu este, în sine, un rău; ea devine problematică atunci când copilul este lăsat singur în fața ei, fără mediere, fără repere și fără o prezență adultă semnificativă.

În acest sens, lipsa timpului părinților și absența unor repere clare nu sunt simple neajunsuri colaterale, ci vulnerabilități profunde care permit mediului digital să devină principalul formator interior al copilului. Și aceasta este, într-adevăr, una dintre marile probleme ale prezentului.

În opinia mea, formarea interioară a copilului nu se realizează prioritar prin discursuri moralizatoare sau prin reguli impuse din exterior, ci prin prezențe stabile, prin ritm, prin relație vie. Copilul se structurează lăuntric din ceea ce trăiește zilnic, nu doar din ceea ce i se spune. Atunci când părintele este constant grăbit, fragmentat sau absorbit de propriile ecrane, copilul interiorizează o stare de neliniște, de lipsă de sens și de instabilitate afectivă. De aceea, depășirea acestor provocări nu începe cu interdicții tehnologice drastice, ci cu refacerea timpului de calitate, a dialogului autentic și a unui cadru de viață coerent, în care valorile sunt trăite firesc, nu doar declarate formal.

În acest context, consider esențial un parteneriat real și funcțional între familie, școală și Biserică. Familia nu știe întotdeauna cum să gestioneze imersiunea copiilor în spațiul virtual, iar uneori se poziționează defensiv sau chiar ostil față de inițiativele școlii privind utilizarea moderată și responsabilă a tehnologiei. De aceea, acest parteneriat trebuie extins și consolidat, având un aliat important: media. Este nevoie de o restabilire a relației de încredere între părinți și școală, între părinți și Biserică, dar și de o comunicare publică onestă, echilibrată și empatică privind nevoile reale ale copiilor.

Vorbim, așadar, despre un efort concertat, lipsit de orgolii instituționale și marcat de sensibilitate față de fragilitatea unor ființe aflate în plină formare. Nu aș pune problema în termenii „ce afectează mai mult”, ci în termenii „cum gestionăm responsabil acest cocktail delicat dintre timp, digital și repere”. Aici ar trebui concentrată atenția noastră comună.

Și, peste toate acestea, cred cu tărie că echilibrul nu poate fi stabilit fără rugăciune. Rugăciunea familiei, a copiilor și a comunității este esențială pentru securizarea prezentului și a viitorului copiilor noștri. Conștientizarea faptului că rugăciunea nu este un gest de criză, practicat doar în momente dificile, ci o constantă a vieții cotidiene, reprezintă, în sine, un reper fundamental pentru formarea interioară a copilului.

A. N: Cum poate un părinte să rămână o prezență semnificativă pentru copilul lui, în era digitală în care trăim?

Pr. L. V. M: Este, fără îndoială, o întrebare esențială. Pe scurt, aș spune: prin consecvență și autenticitate. Copilul nu are nevoie de părinți perfecți, ci de părinți prezenți, iar această prezență devine decisivă în economia relației părinte–copil. Dar ce înseamnă, în mod real, această prezență într-o lume grăbită și profund digitalizată?

A fi o prezență semnificativă nu înseamnă doar a fi fizic aproape, ci a fi disponibil emoțional, a ști să asculți fără a judeca imediat, a înțelege înainte de a corecta și a oferi repere clare, dar calde. Copilul are nevoie să simtă că este luat în serios, că trăirile și întrebările lui contează, chiar și atunci când sunt incomode sau greu de gestionat.

În acest context, este esențial ca părintele să nu intre într-o competiție cu mediul digital. O astfel de competiție este, din start, pierdută. Mult mai important este ca părintele să cunoască acest mediu, să îl înțeleagă și să îl medieze, oferind copilului criterii de orientare. A vorbi deschis despre riscuri, a recunoaște propriile limite și vulnerabilități în raport cu lumea digitală nu slăbește autoritatea părintelui, ci o umanizează și o face credibilă.

La fel de importantă este cultivarea principiilor, în mod special formarea discernământului. Pentru că, inevitabil, vor exista contexte în care părintele nu va fi de față. Ce îl va ajuta atunci pe copil: un set de interdicții sau capacitatea de a alege responsabil? De aceea, copilul trebuie să simtă în părinte un aliat, un sprijin și un sfătuitor, nu un controlor. Din păcate, adesea părintele acționează reactiv, intervenind doar atunci când lucrurile au degenerat, ca un „pompier” chemat prea târziu. Aceasta nu este educație, ci gestionare de criză.

Există însă gesturi simple, aparent mărunte, care construiesc pe termen mediu și lung o relație solidă: rugăciunea în familie, mesele luate împreună, dialogul sincer și asumarea unor limite clare și consecvente. Nu sunt doar obiceiuri, ci adevărate structuri de stabilitate. Prin ele, copilul dobândește siguranță interioară, ritm și sens – repere fără de care nici mediul digital, nici lumea de mâine nu pot fi traversate sănătos.

A. N: Mulți adolescenți trăiesc cu anxietate și confuzie identitară. Care sunt lucrurile pe care le pot face cei cu rol de formare aflați în jurul lor?

Pr. L. V. M: În primul rând, este esențial să nu minimalizăm aceste trăiri. Adolescenții de astăzi sunt expuși unui volum enorm de informații, de comparații și de presiuni simbolice, care depășesc adesea capacitatea lor de procesare și de integrare. Confuzia identitară nu este un semn de slăbiciune personală, ci consecința unui context profund suprasolicitant. Obezitatea informațională afectează întreaga societate; cu atât mai mult niște suflete tinere, aflate încă în căutarea propriei direcții și a unui sens stabil.

Cei care au un rol de formare – părinți, profesori, preoți – pot oferi stabilitate, înainte de toate, prin prezență constantă. Dar această prezență nu este una pasivă sau neutră. Ea presupune disponibilitate, continuitate și fidelitate relațională, mai ales în momentele dificile. Adolescenții au nevoie să știe că nu sunt abandonați emoțional între evaluări, performanțe și așteptări, ci că există adulți care rămân aproape chiar și atunci când lucrurile devin incomode sau greu de dus.

La fel de importantă este validarea, înțeleasă corect. Nu orice comportament trebuie aprobat, dar orice persoană trebuie recunoscută. Validarea nu înseamnă relativizarea adevărului sau evitarea realității, ci recunoașterea demnității celui din fața ta. În acest punct, devine esențială capacitatea de a oferi un feedback real, diferit de judecată: un feedback spus cu dragoste, dar fără a cosmetiza adevărul. De multe ori, din dorința de a păstra o relație aparent bună, acceptăm să construim pe jumătăți de adevăr sau pe tăceri convenabile. Or, această formă de falsă protecție nu îl ajută pe adolescent, ci îl vulnerabilizează.

Un adolescent crescut fără confruntare onestă cu realitatea riscă să devină un adult fragil, greu adaptabil și incapabil să gestioneze eșecul sau responsabilitatea. De aceea, feedback-ul autentic este un act de iubire, nu de severitate. El îl ajută pe tânăr să se cunoască, să-și asume limitele și să crească într-un mod realist, nu iluzoriu.

În acest sens, este esențial să încurajăm o identitate construită în relație, nu exclusiv în performanță. Performanța este fluctuantă și dependentă de comparație; relația, în schimb, oferă stabilitate și continuitate. Un adolescent care știe că este prețuit pentru ceea ce este, nu doar pentru ceea ce reușește, își poate construi identitatea într-un mod sănătos și echilibrat.

Adolescenții au nevoie, de asemenea, de spații sigure în care pot pune întrebări fără teamă, pot exprima îndoieli și pot vorbi deschis despre fragilitățile lor. În aceste spații, credința nu trebuie prezentată ca o presiune suplimentară sau ca un set rigid de cerințe morale, ci ca sprijin real, ca orizont de sens și ca resursă de vindecare interioară. Din această perspectivă, Spovedania poate deveni un astfel de spațiu privilegiat, atunci când este trăită corect și așezat: nu ca moment de culpabilizare sau de evaluare severă, ci ca întâlnire vindecătoare, ca dialog în adevăr, purtat într-un climat de încredere și discreție.

Cred cu tărie că acolo unde familia are un duhovnic înțelept, iar adolescentul se simte respectat în ritmul său de creștere, se creează o formă profundă de securitate psihică și sufletească. Duhovnicul nu îl substituie pe părinte și nici nu îl concurează, ci completează procesul de formare, oferind un spațiu diferit de cel familial, în care adevărul poate fi rostit fără teamă, iar fragilitatea nu este sancționată, ci însoțită. Într-un astfel de cadru, adolescentul învață că adevărul nu distruge relația, ci o curăță și o adâncește.

A. N: În lucrarea pastorală, întâlniți tineri care caută sens, dar se tem să își asume credința într-un context cultural ostil. Ce gânduri aveți pentru ei?

Pr. L. V. M: Aș răspunde la această întrebare pornind de la o experiență care mă obligă, înainte de toate, la recunoștință. Dumnezeu a rânduit să cunosc foarte mulți tineri care și-au asumat credința mai limpede și mai curajos decât propriii lor părinți. Cu aceștia aș începe răspunsul și pentru ei Îi mulțumesc lui Dumnezeu. Sunt tineri autentici, ancorați în realitate, care trăiesc credința nu demonstrativ, ci firesc, după chipul lui Hristos și al Sfinților Săi. Ei inspiră, fără să își propună acest lucru.

Lor le spun să continue pe acest drum al autenticității, fără orgoliu și fără teamă, pentru că mărturia lor tăcută este adesea mai puternică decât orice discurs. Credința trăită cu discreție, cu coerență și cu pace devine, în sine, un reper pentru ceilalți.

Există însă și o a doua categorie, foarte prezentă: tinerii „căldicei”, ca să folosesc termenul Sfântului Apostol Pavel. Lor le-aș spune, înainte de toate, că această teamă este firească și că nu sunt singuri. Trăim într-o cultură care relativizează valorile, ironizează angajamentul profund și suspectează orice formă de fidelitate. Într-un asemenea context, este de înțeles de ce asumarea credinței poate părea riscantă.

Credința nu trebuie însă trăită ca un steag fluturat ostentativ, ci ca o lumină interioară care dă sens și direcție. Asumarea ei începe discret: prin fidelitate față de conștiință, prin rugăciune, prin gesturi mici de bine, prin refuzul compromisului interior. Curajul nu se naște din confruntare directă cu lumea, ci din întâlnirea personală cu Hristos. Iar un tânăr care trăiește coerent, cu pace și discernământ, devine el însuși un răspuns – chiar și într-un context cultural ostil. Ce altă formă de mărturisire poate fi mai convingătoare?

Nu pot încheia acest răspuns fără a aminti o astfel de mărturie vie, concretă, din interiorul Bisericii: lucrarea apostolică desfășurată de Iustin Miron, cunoscut multora ca Iustin de la Oașa (în prezent e starețul Mănăstirii Nicula din județul Cluj). Împreună cu ucenicii săi, de mai bine de două decenii, au ca obiectiv central apropierea tinerilor de viața reală a Bisericii, nu prin presiune sau discurs moralizator, ci prin prezență, însoțire și trăire autentică. Este o dovadă că atunci când credința este trăită firesc și în comuniune, ea nu sperie, ci atrage.

În acest punct, responsabilitatea părinților devine esențială. Adolescenții nu ajung singuri în astfel de spații de formare și susținere. Ei au nevoie să fie orientați, sprijiniți și încurajați să se apropie de comunități, tabere, mănăstiri sau inițiative care le oferă un cadru sănătos de creștere duhovnicească și umană. A-ți îndruma copilul către asemenea locuri nu înseamnă a-ți delega responsabilitatea, ci a o exercita matur, înțelegând că formarea adolescentului are nevoie de comunitate, de modele vii și de contexte care să susțină ceea ce familia, singură, nu poate întotdeauna oferi.

A. N: Cum poate omul contemporan să-și păstreze atenția și discernământul în ritmul vieții cotidiene de astăzi?

Pr. L. V. M: Cred că trebuie să fim sinceri cu noi înșine. Vedeți dumneavoastră, omul contemporan nu poate face acest lucru cu ușurință. E îndeobște cunoscut că atenția și discernământul sunt primele victime ale vitezei, iar orașul modern funcționează tocmai pe logica accelerării continue. Într-un asemenea context, a-ți păstra viața interioară devine un act de rezistență.

Cu siguranță ați mai auzit sau ați constatat personal cât de greu este să rămâi atent într-o lume care te solicită permanent. Suntem fragmentați, distrași, trași în multiple direcții. Discernământul nu se poate forma într-o minte suprasaturată și obosită, pentru că el cere răgaz, tăcere și adâncime. Fără acestea, omul nu mai alege, ci este ales de circumstanțe.

De aceea, omul contemporan are nevoie nu doar de pauze tehnologice, ci de o reașezare a întregului său mod de a trăi. Are nevoie de rugăciune, de reflecție, de limite asumate. Dar are nevoie, poate mai mult ca oricând, să iasă din captivitatea urbană și să se reconecteze cu natura. Omul citadin trebuie să învețe din nou să privească cerul, să asculte liniștea pădurii, să simtă apa râurilor, să încetinească. Natura îl dezvață de grabă și îl readuce la măsură.

Discernământul nu este un reflex rapid, ci o virtute cultivată în timp. A ști când să te oprești, când să taci și când să alegi esențialul presupune o viață interioară protejată. În fond, nu viteza ne mântuiește, ci direcția. Iar direcția nu se descoperă în zgomot, ci în tăcere, în rugăciune și în comuniune cu creația lui Dumnezeu.