Andrei Marga: Despre noua criză a Europei

     Europa este cultura în care s-au format individualitatea umană liberă, știința modernă a naturii, organizarea statală pe bază de drept, reflecția filosofică, cu consecințele lor. Această cultură a împrumutat soluții și trăsături întregii  umanități.

      Europa a intrat, însă, de câteva ori în criză. Nietsche a semnalat-o la timpul său, Husserl și Spengler au făcut temă din criză între cele două războaie mondiale, Heidegger, Horkheimer, Adorno au continuat să o exploreze. În vremuri mai noi cei mai mari filosofi, Habermas, Foucault și alții au abordat-o.

      Luând acțiunile drept cheie a realităților și reunind cunoștințe variate - de la istorie și tehnologie la sociologie, drept și cultură -  profesorul Andrei Marga a examinat într-o optică proprie evoluția Uniunii Europene.În cartea Filosofia unificării europene (EFES, Cluj-Napoca, 2006), el a elaborat un punct de vedere original asupra specificului culturii europene – conotat prin constelația a cinci inovații: tehnica de producție bazată pe știința modernă; economia cu randament; administrația raționalizată; dreptul care promovează individul înzestrat cu libertăți și drepturi inalienabile ca subiect și scop, suveranitatea și generalitatea legii; derivarea voinței politice din dezbatere publică a chestiunilor de interes general; cultură spirituală întemeiată pe cercetarea și transformarea realității conform scopurilor umane (ediția 2006, pp.44-52). Cartea a argumentat în favoarea unității europene bazată pe tratate în orizontul democratic al tratatului de la Roma (1957).

         În cartea The Destiny of Europe (Editura Academiei Române, București, 2011) profesorul Andrei Marga a opus diagnozei declinului, argumente în favoarea privirii realiste a viitorului, dar a arătat că Europa unită este brăzdată de probleme nerezolvate ce îi pun în pericol identitatea (pp.   ). „De exemplu, Europa a înregistrat un declin substanțial al populației ei, încât efectivul de europeni indigeni scade continuu în favoarea imigranților cu diferite formări culturale. Tendința postbelică a europenilor de a emigra spre America și Australia continuă, cu brain drain-ul pe care îl implică. Europa trece printr-o severă împuținare a liderilor, diferiți boși și manageri preluând roluri la diferite nivele, dar fără a fi capabili să exercite leadership-ul în noi condiții istorice. Decizii de majoră importanță ale Europei sunt luate lent și rămân adesea ambigue și nesigure. Pluralismul, în loc să pună în mișcare noi energii, paralizează adesea deciziile și anonimizează răspunderea. În loc să fie instrument al dezvoltării de soluții mai bune, democrația este practicată pe scară mare ca un fel de tehnică de alegere periodică a reprezentanților care, după alegere, ies de sub controlul public. Sărăcia și discrepanțele sociale cresc din nou, chiar dacă la un nivel al dezvoltării diferit de cel din trecut. Administrațiile sunt adesea concepute ca scopuri în sine și sunt mai curând refractare la reacțiile cetățenilor. Sistemele juridic, moral și administrativ, ca și alte sisteme, și-au pierdut conștiința originii lor istorice și semnificația stabilirii lor, devenind carcase rigide dificil de reînvigorat. Viitorul este ocupat cu teamă, în vreme ce futurismul negativ, coagulat în jurul maximei <să nu schimbăm ceea ce există deja, căci s-ar putea să fie și mai rău>, a ocupat multe minți.  Procesul deciziei politice este separat de marea majoritate a cetățenilor, care răspund cu apatie politică și civică.  Pentru mulți europeni, viața este redusă la muncă și, poate, la consum.  Banii sunt percepuți pe scară mare ca semnificație a vieții, în loc să fie un mijloc pentru acțiuni personale și publice. Educația este transformată într-o tehnologie pentru formarea de competențe, fiind privată de la început de viziune. Are loc scăderea nivelului profesional în Europa. Valorile sunt funcționalizate, dacă nu transformate în simplă subiectivitate. Etica muncii și pasiunea pentru creație și-au pierdut intensitatea. Europa s-a angajat pe sine pe calea iluminismului, dar întârzie să-și deschidă spre iluminism propria viziune asupra iluminismului și asupra condițiilor istorice ale emergenței acestuia. Religia este privită cu suspiciune, în vreme ce alienarea, singurătatea și violența se răspândesc. Tehnicile folosite pentru a obține, exercita și perpetua puterea folosite de Mussolini, Hitler și Stalin revin insidios, acoperite de concepții relativiste. Cândva subiect al istoriei mondiale, Europa este astăzi absentă de la adoptarea de decizii geostrategice sau doar unul dintre participanții la discuții. Dinamica altor arii culturale sau culturi a început să o excedeze deja acum câteva decenii. În fața Europei sunt mai multe alternative de evoluție, dar problemele s-au agravat și cer o nouă evaluare, departe nu doar de un scepticism apriori, dar și față de optimismul de serviciu al birocrației formate între timp”.

      Cu recent tipărita carte, Noua criză a Europei (Editura Alexandria, Suceava, 2026, 556 pagini), Andrei Marga aduce la zi abordarea Europei. Abordarea sa este pe palierul analizelor cele mai noi consacrate de intelectualitatea europeană – cu Habermas, Giddens, Manent, Pikety, Nassehi, Streeck, Wirsching, Sloterdijk, Manasse și alții. Documentarea este temeinică, cu dezlegări argumentate concludent.

     Prezentăm coperta cărții și fragmente lămuritoare din Introducerea autorului.                     

„În raport cu orice altă epocă, lumea în care trăim este diferită. Concentrări de putere industrială, tehnologică și militară mai mari ca oricând, afirmarea civilizațiilor Asiei, tehnologii radical noi, bazate pe inteligența artificială, biologia sintetică și mecanica cuantică, expansiunea falsurilor, noul derapaj al Europei schimbă mai departe lumea. Nu doar în detalii, ci în organizări și decizii care afectează viețile oamenilor.

Libertatea și democrația, la care s-a aspirat îndelung în istoria modernă, sunt azi recunoscute ca valori conducătoare, dar înțelegerea desfigurată și încălcarea lor se petrec deja la tot pasul și intră, de fapt, în mentalități și în obișnuința autorităților din diferite țări. Se crede că democrația este doar procedură, fără respect pentru libertățile și drepturile individuale. Se trăiește iluzia „sfârșitului istoriei” în dreptul a ceea ce este. Distopia – constând, deocamdată, în formalizarea instituțiilor, slăbirea organizărilor, răsturnarea ierarhiei valorilor și sporirea neîncrederii în reguli – amenință. Din multe direcții se pune acut întrebarea „încotro se merge?”.

Generații de azi au trăit scoaterea de pe scenă a „socialismul răsăritean”, în anii optzeci. „Neoliberalismul” care l-a înlocuit este clar că nu face față. Nu face față nici „conservatorismul” sumar elaborat care se improvizează ca ultim reazem tocmai în țări în care lipsesc tradiții civice. Nu sunt soluții în proiectele „resurecției naturii” (sex, culoarea pielii, etc.) – de la început depășite de complexitatea realităților. Apelul la „tradiția euroatlantică” din partea unor decidenți fără soluții și de către inși corupți și inculți ajunși la decizii în țări dependente, cărora le adâncesc sărăcirea, este adesea doar propagandă. Niciuna dintre aceste concepții și direcții nu face față competițiilor de azi.

Schimbarea în curs a lumii provoacă concepții de rang de generalitate variat, tehnologice, economice, sociologice, juridice, psihologice, inclusiv cele filosofice. O nouă abordare cuprinzătoare, informată și responsabilă a lumii și o concepție în consecință sunt deja indispensabile. Caut să o conturez și mai mult cu cartea de față.

Pe acest fundal istoric Europa a redevenit problemă. În vreme ce alte continente urcă, prin dezvoltare și performanțe, continentul nostru a intrat într-o nouă criză. Ceea ce am anticipat în ampla analiză din cartea The Destiny of Europe (Editura Academiei Române, București, 2011) în materie de dificultăți ale Uniunii Europene s-a confirmat din plin – la ele adăugându-se, după cea mai lungă perioadă de pace, războiul de pe continent și debusolarea culturală de astăzi, care vede în schimbarea de sex un obiectiv  major.

Europa pierde poziții, chiar la indicatorul global al produsului intern brut și la creativitate, începând cu cea științifico-tehnologică,  iar, cu decidenții actuali, redevine problemă pentru ea și pentru lume. Griparea Europei și debusolarea decidenților amintește de anii treizeci. În locul preocupării de articulare a unei viziuni redemptive, se îmbrățișează din nou obsesia unui pericol în Răsărit. În locul unei examinări precise și responsabile a lucrurilor, se preferă o propagandă ce se rupe din capul locului de cultura Europei.

Nu este pentru prima oară când Europa le solicită europenilor să-i gândească destinul. În definitiv, după Primul Război Mondial, Europa a pierdut întâietatea economică, politică și militară în lume. Al Doilea Război Mondial a însemnat catastrofa ei și intrarea sub controlul unor supraputeri. Supraputerile care decid soarta lumii sunt acum în afara Europei. Ceea ce se petrece acum pe scena europeană este mai curând un vast derapaj.

Aceasta, cu toate că, între timp, prin unificarea europeană, desfășurată din 1957 încoace, Europa a promis să-și revină și avea toate șansele să o facă. Proiectul unei „Europe unite a națiunilor” i-a însuflețit pe fondatorii uniunii, Adenauer, de Gaulle, de Gasperi, și generații ulterioare. Creșterea Europei, la majoritatea indicatorilor, a devenit realitate, iar atractivitatea ei a sporit.

Azi, însă, creșterea aceea este amintire și, cu politicile actuale, nu are cum reveni. Europa pare a se mulțumi acum cu părăsirea proiectului de unificare care punea în mișcare țările și domeniile, cu administrarea a ceea ce este și trecerea la înarmare împotriva Rusiei și a aliaților ei.

Iar în acest context, România interesează acum nu doar pentru că este țara în care trăim – deși faptul este un motiv suficient. Interesează și pentru că, din nefericire, a ajuns țara emblematică pentru o slabă dezvoltare în Uniunea Europeană.

Cu noi lideri și cu abordările birocratice, care au înlocuit, odată cu trecerea în noul mileniu, tratatele inițiale, și după eșecul adoptării Constituției europene, Europa unită  a luat calea confuziilor și erorilor. Nu este clară nici măcar ierarhia instituțiilor europene – Consiliul European nu are legitimate, Comisia Europeană nu este sub control democratic, iar, în ultimele ediții, a alunecat într-o birocrație fără soluții, Parlamentul European este mai mult un loc de compromisuri cu valorile, decât de reglementări și proiecte chibzuite, personalul de decizie este vizibil slab calificat și înzestrat cultural. Opțiunile noii Europe s-au subordonat unor grupuri de interese care nu au legătură cu afirmarea proeminenței economice și sociale a continentului. În loc să întruchipeze cultura de concepere a soluțiilor cu largă respirație umanitară, Uniunea Europeană are astăzi ca principal obiectiv înarmarea. În locul păcii, ea aderă la interese înguste și se pregătește deocamdată de război.

...După câteva decenii de succes, Europa unită s-a împotmolit, mai cu seamă datorită erorilor proprii. În locul deschiderii democratice spre abordări creative ale lumii și spre forțele noi din societate, decidenții Europei s-au întors la o disciplinare în societate cu ajutorul instituțiilor de forță ale statelor, care amintește de decenii funeste ale istoriei. În locul păcii, Europa aderă la interese înguste și se pregătește de război. Uniunea Europeană a luat deocamdată calea unei crize, de fapt a unei policrize, încât refacerea devine temă la ordinea zilei.

Europa plătește azi costuri mari nu ca urmare a înaintării raționalismului bazat pe științe, cum se susține în Declinul Occidentului (1923), celebra carte a lui Oswald Spengler. Ea plătește costuri ca urmare a mai multor factori, începând cu slaba calificare a decidenților, continuând cu disprețul raționalității și a diferențierilor ei  și încheind cu intrarea, după cea mai lungă perioadă de pace din istoria ei, în războiul din Ucraina.

Una dintre observațiile mele este aceea că Europa, în loc să-și păstreze receptivitatea la argumente, ori de unde ar veni ele, pe care i-o și pretinde raționalismul din care se revendică, a intrat într-o aporie ce pune în relief  un fapt. Anume, că nu poate fi drept internațional și nici pace în Europa cu acordurile semnate într-un trecut tulbure și aflate acum în funcțiune. Nu va fi securitate, cum se spune, și pace durabilă pe continent fără încheierea de facto, până la capăt, a celui de al Doilea Război Mondial și a „războiului rece”, abolind complet, de pildă, pactul Ribbentrop-Molotov. Nu vor fi securitate a statelor și pace durabilă fără revenirea la înțelegerea matură, stabilită demult, a dreptului internațional ca drept consacrat de tratate între state, elaborate de conduceri legitime și ratificate de parlamente reprezentative, stabilite prin alegeri libere ale cetățenilor. Detaliez și în volumul de față aceste opțiuni.

În partea de strategii internaționale a sistematizării mele filosofice am examinat ascendența istorică a Europei unite, starea ei de fiecare dată și ceea ce este de făcut. Volumele Filosofia unificării europene (2005), The Destiny of Europe (2012), România în Europa actuală (2019) sunt mărturie. În contextul schimbării vertiginoase a realităților, rămân la apelul fundamental la democratizare ca soluție nu doar la chestiunile interne ale statelor, ci și la funcționarea Uniunii Europene, pe care l-am cultivat în fiecare moment.

Cu aproape un an în urmă, autoritățile europene au celebrat Raportul Mario Draghi (septembrie 2024), care urmărea să evalueze competitivitatea Uniunii Europene. Se susținea că fără mărirea competitivității uniunii actuale, investind 750-800 de miliarde euro pe an, cei din Uniunea Europeană își vor „compromite bunăstarea, mediul și libertatea”, iar organizația va cunoaște o „agonie lentă (slow agony)”. Trebuie sporită, se scria,  investiția în competitivitate, de la 22%, la 27% și făcute analize mai precise ale fiecărui factor al dezvoltării. Uniunea Europeană trebuie să închidă cât mai curând „prăpastia tehnologică”(the technological gap) care o desparte de Statele Unite ale Americii și China. Se vorbește de o „abordare cuprinzătoare” (comprehensive approach), dar Raportul o reduce la industrie, chiar dacă vorbește și de nevoia de a o schimba. Crizele pe care le ia în seamă sunt de fapt „derapajul economic, tranziția ecologică și războiul” (economic slippage, environmental transition and war)”.  

Or, în opinia mea, sunt și alte crize care împiedică azi un viitor dorit al Europei. Raportul Mario Draghi le ia prea puțin în seamă și bate prea aproape, oarecum, pe terenul lucrurilor comune.  Astfel de rapoarte, importante sub câteva aspecte, se cer însă depășite cu abordări mai profunde – dacă este vorba ca Europa unită să fie smulsă din crize.

Încep examinarea crizei actuale a Europei cu reafirmarea conceptului cultural al Europei și afirm opoziția la apelul de părăsire a „adevărului” în favoarea „postadevărului” (Partea I-a). Nu departe de noi, Europa a trăit criza care a fost prelucrată teoretic de Nietzsche. Vestitul gânditor era alarmat de soarta individualității creatoare. O evoc aici reluând analiza mea a traseului de gânditor proeuropean al celebrului filosof (din Filosofia unificării europene, 2026). O altă criză a Europei a precedat Primul Război Mondial și ceea ce a urmat. O preiau reluând reacția mea la Oswald Spengler (din The Destiny of Europe, 2011). Cunoscutul filosof era alarmat de pozitivarea pragmatistă a marilor idealuri. Contemporanul său, Husserl, vedea criza Europei în îngustarea înțelegerii științelor. Heidegger a localizată-o în confuziile înțelegerii de sine a fiiinței umane. Horkheimer și Adorno au tematizat instrumentalizarea rațiunii, iar Michel Foucault a văzut  o extindere tentaculară și alarmantă a controlului puterii politice asupra conștiințelor (Partea a II-a). Are loc o schimbare a lumii – cu o nouă relație a supraputerilor și ascensiunea globală a Chinei –  care schimbă, direct și prin implicații, situația Europei (Partea a III-a). Schițez și aici această schimbare a lumii.

O altă criză de anvergură comparabilă a Europei se anunță de ceva vreme, încât evoc anticiparea mea din reflecția asupra destinului Europei și asupra scindării lumii (Lumea scindată, 2023), pe care o confirmă împotmolirea din zilele noastre. Profilez noua criză a Europei ca una cu rădăcini lăuntrice (Partea a IV-a) și indic cât mai multe dintre fenomenalizările ei (Partea a V-a). Văd noua criză a Europei – într-o lume ce și-a mărit populația mai mult ca oricând, interacțiunile globale sunt realitate, puterea s-a redistribuit în lume, resursele se scumpesc – în dezorientarea proprie, care face ca democrația atât de revendicată de mai bine de un secol încoace să se degradeze. Democrația s-a degradat până și în concepții care cred că o apără. În multe locuri, democrația a rupt alianța inițială cu meritocrația și generează „stupidocrație”, ca să duc mai departe sugestia lui Carlo Cipolla – adesea întruchipată de decidenți cu acces la mediatizare și legături cu serviciile secrete, dar care rămân incapabili să dea soluții viabile. Examinez abordările crizei actuale a Europei (Partea a VI-a) și caut să conturez viitorul acesteia (Partea a VII-a). Închei cu reflecția asupra refacerii Europei după criză.

...Teza mea este aceea că Europa unită este străbătută acum de crize multiple – o criză de raționalitate, o criză de legitimare, o criză de motivație, o criză de creativitate, o criză a înțelegerii și practicării democrației și, în fond, o criză de identitate. Din identitatea ei culturală, care a fost universalizată sub multe aspecte, a rămas o relicvă de care abuzează carieriști inculți și incapabili, care își zic „proeuropeni”, fără să înțeleagă ceea ce este și ar trebui să devină cu adevărat Europa.

Ceea ce numim Europa unită are din nou viitor sub condiția unei reconstrucții, a refacerii structurilor ei, până la nivelul la care se iau deciziile – cu cât mai devreme, cu atât mai bine. Altfel, exit-urile, cu care se cochetează de câțiva ani în Germania, Franța, Irlanda, Polonia, vor deveni amenințătoare. Destul să se intensifice unul sau două pentru ca întreg proiectul european să fie retras de pe scenă, iar Europa unită să devină doar o piață comună. (Din Introducere la Andrei Marga, Noua criză a Europei, Editura Alexandria, Suceava, 2026)