Andrei Marga: China actuală și libertatea creativă

Germanul Frank Sieren,  cel care este socotit cel mai temeinic ziarist de astăzi în abordarea Chinei, a publicat mai multe cărți, între care Der China Code (2005), sau Zukunft? China! (2018), consacrate ascensiunii globale a Chinei. După peste douăzeci și cinci de ani de viață la Beijing și printr-o analiză pătrunzătoare, călăuzită de interesul cunoașterii „cu curiozitate și deschidere”, ferită, așadar, de propaganda debusolată a multor intelectuali de astăzi, el a etalat ceea ce este nou în impetuoasa dezvoltare a Chinei contemporane și ce este de învățat din ea.

Azi, metropola (dacă se mai poate spune doar atât)  Shenzen este dată ca exemplu de creativitate, sub aspectele urbanismului și al dezvoltării de avangardă. Cea mai recentă carte a vestitului ziarist, Shenzen Zukunft made in China. Zwischen Kreativität und Kontrolle – die junge Megacity, die unsere Welt verändert (Penguin, München, 2021, 416 p.), evocă datele realizării de vârf a modernității târzii, care este orașul Shenzen.

Capitolele care focalizează evocările sale sunt Locuirea, Mobilitatea, Supravegherea, Relaxarea, Interacțiunea, Asistarea, Vindecarea, Hrana. Evaluările sale sunt concludente: „în toate capitolele vom vedea că inovația nu mai este un drum cu sens unic de la vest la est, ci, de acum, trebuie să luăm în calcul un curent invers al circulației mereu mai voluminos” (p. 20). Fie și numai câteva dintre numeroasele date observate de autor  sunt grăitoare.

Cu peste douăzeci de milioane de locuitori, Shenzen depășește de departe Hong Kong-ul, rămas cu puțin peste opt milioane de locuitori, concurând cu Beijing-ul, ambele fiind doar în urma Shanghai-ului, cu populație dublă. Shenzen depășește alte metropole ale lumii – bursa sa este acum mai valoroasă decât cea din Londra, portul său este de patru ori mai mare decât cel din Hamburg – și este reședința firmelor de talie mondială Huawei, Tencent, Ping an (în asigurări), WeChat (în jocuri), locul de naștere al industriei dronelor în lume și conducător în lume pe piața acestora (p. 95), trecând deja la transportul persoanelor cu drone. Cu peste 94.000 de firme străine înregistrate, Shenzen este unul dintre locurile cele mai atrăgătoare pentru investitorii în creativitate din lume. „Nici un oraș din lume nu a crescut mai repede decât Shenzen”, s-a consemnat în documentele ONU (p. 28). „Niciun alt oraș de pe lume  nu  simbolizează competiția pentru a fi vârf mondial precum Shenzen” (p. 10). Economia orașului crește anual cu 20% în medie. Cu o populație comparabilă cu landul foarte performant Nordrhein-Westphalen, Shenzen produce anual dublu – în 2020, pib-ul său a fost de 429 miliarde dolari americani. China asigură acum 40% din creșterea economică mondială,  iar Shenzen contribuie substanțial la creșterea economică a Chinei. Vârsta medie a populației este de 29 de ani ( în vreme ce în Londra este de 35 de ani, în New York de 36, în Berlin 43 de ani). Shenzen este capitala lumii la inovații în E-baterii, 5G și automobile autonome (p. 80). Este orașul din lume cu completă E-mobilitate și a început trecerea la Robotaxis (p. 84). Cel mai avansat automobil se găsește în ultimii ani mereu în Shenzen (p. 94). Prin intermediul electromobilității, China preia conducerea în industria auto a lumii (p. 105). În tehnologiile de „recunoaștere facială”, Shenzen  este campion mondial (p. 121). La fel în „recunoașterea vocală” (p. 311). La concurență cu America în materie de bucătărie buddistă,  Shenzen a devenit „capitala mondială  a boom-ului vegetarian” (p. 394). Alte multe date se pot invoca.

Întrebarea este de unde această creativitate? Ce o pune în mișcare? Ce o alimentează? Răspunsul lui Frank Sieren este simplu și edificator: „Într-adevăr, este vorba de planificare centrală, de voința politică sau chiar de voința partidului, dar totuși este vorba în măsură mult mai mare de competiția pentru talente” (p. 403). La Shenzen, dar și în alte locuri decisive pentru dezvoltarea ei, China își valorifică tradiția meritocratică convertind-o energic în valorificarea de talente.

Celor care iau decizii le este clar că  „banii nu mai sunt suficienți” pentru a fi competitiv în ordinea existentă  a lumii și că, pe de altă parte, „în Shenzen crește o subcultură” a ideilor noi și a valorificării celor care le emit, care marchează China și lumea. „Lupta sistemelor, care a dus odinioară la războiul rece, a devenit acum războiul pentru inovație, în care este vorba doar de câștiguri și pierderi. Dezbaterea deschisă cu privire la avantajele și dezavantajele unei tehnologii amenință să fie pierdută din vedere. O dezvoltare care lasă în urmă țările stabilite ale Vestului. Ele par atât de preocupate cu apărarea pozițiilor lor, încât uită că lumea se rotește mai departe”(p. 404). Shenzen a arătat, în mod exact odată cu abordarea Pandemiei, că Europa are de învățat din propriile greșeli și din succesele Chinei. „Noi trebuie să învățăm, să învățăm din Asia” (p. 406), scrie Frank Sieren. Prima învățătură este simplă: „Comunitatea trebuie să devină din nou mai importantă decât individul, o comunitate care lucrează cu toate forțele ca individului să-i asigure cât mai mult spațiul de joc”(p. 406). De aici pleacă alte învățături.

Ceea ce ne interesează aici este să observăm conceptul libertății angajat în această asumare a comunității din Shenzen și China. Este clar că acest concept nu este cel uzual – al „libertății negative” al lui Isaiah Berlin, care postula că individul este liber întrucât nu întâlnește opreliști pentru voința sa. Conceptul angajat este conceptul libertății drept găsire de soluții superioare – superioare efectiv nu doar în ordinea tehnologică, ci în ordinea mai profundă a vieții umane. Se poate constata că „astfel, China a dezvoltat la scară generală conștiința și disponibilitatea de a căuta soluții noi și de a le proba” (p. 58) în cele mai diverse domenii, inclusiv în cel larg vizibil al arhitecturii.

Desigur, este uimitor faptul că un sistem considerat de către unii a fi, înainte de orice, disciplinator al individului, clișeu la care mulți se opresc și astăzi, desfășoară atât de energic  preocuparea pentru inovație. China cultivă autoadministrarea – de altfel, administrarea, la mărimea comunităților ei, nici nu poate fi decât autoadministrare – dar aceasta are cel puțin două trăsături aparte:  se preferă „autoadministrarea care se interesează de cei dezavantajați”; „cine vrea să devină competitiv, trebuie să participe la joc. Statul poate să se retragă și trebuie să corecteze doar ici și colo” (p. 54).

Inovația este cultivată pe scară largă în China actuală.  Cum s-a spus  în arhitectură, „inovația mai mult schimbă, decât cimentează” (p. 54-55). În locul mulțumirii cu ceea ce este, se „experimentează”. În structura construcțiilor, de pildă, experimentarea este pe direcția  „aducerii naturii în structuri tipice de birou” (p. 57). Ca urmare, „este foarte verde aici. Peste tot copaci” (p. 223). În Shenzen, „totul trebuie să se realizeze totdeauna foarte repede” (p. 63). Ca o caracteristică,  „întreprinzătorii chinezi sunt mult mai deschiși la experimente în mediul înconjurător” (p. 88), iar penetrarea de piețe în țări care nu sunt neapărat favorabile Chinei de către produsele chineze este imparabilă – cum arată experiența cu automobilul BYD (p. 106), de pildă, diferite țări cer cooperarea cu firma chineză. Deviza curentă a partenerilor de afaceri devine „dacă am putea face noi înșine, nu aș fi deloc trist” (p. 111). Experimentarea în căutarea de inovații a făcut, ca, de exemplu, China să se intereseze de înnoirea tehnologică, dar și de materialele rare (p. 112), subiect mult timp minimalizat în alte țări.

Este tot mai evident pentru cei ce observă că „Beijing-ul procedează ca totdeauna sistematic” (p. 115) – caracteristică ce-i asigură avantaje în lumea de astăzi. În economia chineză se ajunge în situația în care „cei mai mulți oameni lucrează de acasă” (p. 126). Un fapt important este acela că „statul susține întreprinderile, dar le cere, totuși, să ofere platforme deschise, care pot fi folosite, de asemenea, de alte firme și Start-up-uri” (p. 327). În China, intervențiile statului sunt scurte și energice (p. 365). Ceea ce este, de asemenea, important, fiind oarecum și de la sine înțeles,  este folosirea de absolvenți de vârf (p. 348) pentru răspunderi de programe.

Sunt, însă, „dorința de libertate” și „dorința de control”  conciliabile? – se întreabă insistent Frank Sieren (p. 128).„Granițele dintre concerne civile, polițienești și militare dispar tot mai mult – chinezii fac astfel ceea ce americanii fac demult”(p. 135). „Tendința merge clar în direcția supraveghere” (p. 161), dar „riscurile relei folosiri a datelor sunt subestimate” (p. 173). În orice caz, Europa rămâne acum o cultură aparte, chiar dacă pentru competitivitate va trebui să învețe din China actuală.

Aș adăuga – Europa rămâne o cultură aparte prin conceptele și viziunile ei, dar realitățile ei au divorțat prea mult de ceea ce i-a conferit întâietatea în lume. Am abordat chestiunea în altă parte (Andrei Marga, Noua criză a Europei, Alexandria Publishing House, Suceava, 2026), încât nu stărui aici asupra acestei chestiuni.

Vreau însă să observăm că, în educație, este orientarea generală a Chinei actuale axarea pe „libertatea creativă”. Programul  Outline of Plan for building China into a Leading Country in Education (2024-2035), elaborat de ministerul chinez al educației, face clară această orientare. Să reținem câteva opțiuni cheie inspirate de „libertatea creativă”, care detașează optica Chinei și-i prefigurează viitorul.

China își asumă principiul după care nivelul de educație este cheia ultimă a bunăstării unui popor, pe care l-au șlefuit învățații ei deja acum peste douăzeci și cinci de secole. Ea își asumă cu insistență că orice copil, tânăr și cetățean are a trece prin educație organizată. Educația nu este astăzi o prioritate oarecare, ci, cum se scrie în document,  „prioritatea cea mai înaltă (our top priority)” (p. 22).

China nu se împotmolește în alternativa tradiție proprie vs. internaționalizarea educației, ci afirmă energic: „sistemul nostru de educație trebuie să rămână ferm înrădăcinat în cultura și valorile chineze” (p. 23) și să servească vasta „rejuvenare a națiunii chineze”, la care aspiră covârșitoarea majoritate a chinezilor. Ținta măsurilor care se iau este ca, în 2035, „China să devină țara conducătoare în lume în educație” (p. 25), educația fiind chemată să ducă între timp la cuprinzătoarea modernizare a țării.

China nu se oprește nici în infecunda separare între pregătirea profesională și valorile politic-morale din societate. Ea își asumă principiul naturalei unități dintre formarea profesională și formarea pentru societate a oamenilor, într-un efort de plasare „a reformei și inovației” (p. 26) în miezul schimbărilor. „Vom avansa dezvoltarea noii inginerii, a noii medicine, a noii agriculturi și a noilor arte liberale în educație. Dezvoltarea interdisciplinară în educație va fi promovată între știință și inginerie, între diferite discipline ale ingineriei, între medicină și inginerie și între agricultură și inginerie /.../. Eforturile vor fi concentrate, de asemenea, asupra cursurilor cheie, materialelor ce sprijină educația, practicilor și echipelor de profesori de facultăți” (p. 39) de cea mai mare competitivitate.

China nu se împotmolește în realitățile de azi și în inevitabilele ideologii pe care acestea le secretă, ci își propune, înainte de orice, „inovație”: „noi vom încorpora logica academică, cadrul teoretic și filosofia derivate din practicile de succes ale transformărilor din noua eră în educație morală și politică la toate nivelurile” (p. 27). China are deja soluții în educație pentru era digitalizării.

China nu a rămas la sterila obsesie a formării de „competențe” în educație, care domină mințile decidenților fără cultură din țări ca România, ea luând „competențele” împreună cu „dezvoltarea morală, intelectuală, fizică și estetică, împreună cu deprinderile de muncă și o puternică apreciere pentru muncă la tineri” (p. 28-20). China își propune să exploreze continuu „oportunitățile pentru extinderea educației libere” (p. 31), inovația fiind și aici cuvântul de ordine.

China nu se lasă abătută spre masificarea educației, cu consecințele ei nefaste, ci optează clar în educație pentru „predare în clase mici (small-class teaching)”, iar „școlile rurale cu efective mici” (p. 33) nu sunt desființate. Se vrea consolidarea lor la standarde înalte de pregătire.

China nu cedează fixației de a administra cât mai multe examinări ale unui tânăr pe parcursul educației. „Mai multe eforturi vor fi făcute să se reducă poverile repetitive  și să se limiteze frecvența testelor cotidiene și a examinărilor” (p. 34-35). Ceea ce și în România s-a încercat prin reforma 1997-2000, China face acum pe scară incomparabilă.

China nu urmează obsesia transformării tuturor instituțiilor de învățământ superior în universități, ci sprijină diversificarea în forma „poziționării ca instituții de cercetare, aplicații și ca instituții orientate spre deprinderi” (p. 35).Fiecare instituție este privită sub aspectul poziționării ei unice, a contribuției actuale și a tăriei distinctive” (p. 36) și orientată spre inovație.

China nu ia descoperirea talentelor ca o chestiune de decor, pentru interesele propagandei cuiva. Ea urmează scopul „creării unui mediu înconjurător suportiv pentru creșterea talentelor și îndemânărilor”(p. 44), știind bine că un asemenea mediu, și nu cazuri izolate, aduce rezultate durabile. (Din Andrei Marga, China ca supraputere, a doua ediție, în curs de apariție)

<a href="http://www.andreimarga.eu">Andrei Marga</a>