MIHAI EMINESCU: „SĂRMANUL DIONIS”

Semnificatia nuvelei „Sarmanul Dionis” consta in contopirea iubirii ideale si a celei reale in personajul feminin Maria, - sotia pe viata a eroului, - cu nume identic in „vis” si in realitate, spre deosebire de dublul romantic al numelor masculine: Dan – Dionis, Ruben – Riven. O asemenea apropiere intre polii antitezei incercase anterior poetul in finalul poeziei „Venere si Madona”, unde iubirea salveaza femeia demonica apropiind-o de cea angelica: „Tu esti sfanta prin iubire!”

Inainte de a fi zarit chipul Mariei, Dionis aude melodia pe care o canta la pian fecioara din casa de vizavi, in puterea misterioasa a miezului noptii. Iar efluviile muzicale ale extazului erotic sunt atat de puternice in sufletele amandurora, incat liniile rosii ale cartii de astrologie incep sa se miste; Dionis se transpotra „intr-un fel de vis” constient, cu ochii deschisi, o reverie romantica (aidoma”visului ferice” declansat de sarutari in poezia „Dorinta”, inainte ca indragostitii sa adoarma cu adevarat, troieniti de flori de tei). Simbolic este si cadrul selenar al iubirii cu Maria ideala, pentru ca aceasta iubire este nu numai un izvor de fericire personala, ci si o creativitate, de nemurire, de geniu, prefigurand „cununile de stele” din cerurile nemuritorului Luceafar. In bratele Mariei, calugarul Dan simtea ca este fericit si nemuritor: „Sarutarea ei il umplu de geniu si de o noua putere”. Dragostea ca izvor de fericire si de creativitate este motivul romantic fundamental al nuvelei. „Dulcea povara” a iubitei il faca sa impleteasca faustian iubirea cu setea de frumos („Si ce frumos facuse ei in luna”) sau sa-si exprime adoratia prin contopire absoluta, facand din drumul pana in luna „o sarutare lunga”

Eminescu imagineaza insa, inca din primul moment al expozitiunii, un plan secundar antitetic, ale carui linii urca pana la formatia eroului, cultivat in mediul cartilor vetuste ale anticarului Riven despre relativitatea timpului si spatiului magic.

Miscate sub imperiul aceleeasi melodii cantate la pian de iubita reala, liniile rosii ale cartii de astrologie il propulseaza pe erou nu in bratele Mariei, ci ca ucenic al filozofului Ruben, care ii inculca eroului setea de a incerca sa devina „ o bucata din vesnicia lui Dumnezeu” .Daca lui Ruben ii cresc apoi copite de diavol pentru acest „succes” cu aparenta morala, religioasa, ispititoare, povestitorul intervine constatand cu intelepciune ca si fericirea celei mai depline iubiri e innegrita adesea ca sufletul calugarului Dan. Ravasit de cele mai contradictorii aspiratii.

Forta divina a fecioreinicei iubiri creatoare se impotriveste, insa, acestor ganduri ratacite ale lui Dan, Maria astupandu-i gura si asigurandu-l ca nu ingerii indeplinesc vointa lui: „ cand Dumnezeu vrea, tu gandesti ceea ce gandesc ingerii”. Aici nuvela capata caracter de basm. Fila a saptea a cartii de astrologie devine pentru calugarul Dan o obsesie si din filele ei, ca dintr-o cutie a Pandorei, izvorasc toate nenorocirile. Vrea sa afle secretul ochiului magic dumnezeesc din coltul de luna pe care il ocolesc cifrele, vrea sa fie nemuritor si prin pactul, sugerat de Ruben, intre Dan si umbra sa, vrea sa fie puternic si aseaza in salba de margaritare a iubitei‚ „hurmuzul pamantului” , arzator, in timp ce, sub lucirea semnului arab, calugarul prezicea melodia ingerilor, nota cu nota, in cel mai candid spectacol sonor al universului.

De fapt, la unison bateau inimile celor doi indragostiti aflati la distanta, Maria reala si Dionis, sub imperiul iubirii rasfrante in melodia tot mai tumultoasa cantata de ea la pian. Nesocotindu-si propriile sentimente, in loc sa asculte glasul Mariei Mesteacan care il indeamna sa se daruie legilor iubirii, calugarul Dan intuneca sublimul consens al inimilor iubitilor din punctul culminant al corului de ingeri, considerandu-se singurul creator al acestei armonii sonore, singurul inzestrat cu creativitate, cu „geniu”. Si atunci isi pierde iubita in haos. E o clipa zguduitoare nu numai pentru pitorescul alunecarii ametitoare a calugarului si al repunerii in ordinea fireasca, pamanteasca, a „margelei rosii”, dar si prin contrastul dintre tenebrosul „vis” final iconoclast si maretia primavaratica a naturii stralucitoare, in care disperarea se transforma fulgerator infericire, eroul zarind chipul blond, identificat cu Maria din vis.

Iubirea deznadajduitului Dionis se incarca acum, in deznodamant, de speranta care „mangaie lin pe toti muritorii” ca va fi iertat pentru ratacirile lui, ca adorarea iubitei reale ii va readuce izvorul fericirii si creativitatii, al „geniului”: „Asa-i ca astfel te cheama. Nu se poate sa te cheme altfel.” Iubirea implinita invinge predestinarea fiului de nobil scapatat care isi pierduse mintea o data cu mostenirea, drama atat de evidenta in tabloul-umbra predat de medic lui Riven, o data cu manuscrisele ce-l dusesera la iconoclastic fata de divina iubire creatoare. Pierderea manuscriselor si a tabloului inseamna iesirea lui Dionis din pactul mefistofelic pe care il experimentase, la sugestia lui Ruben, imprumutand nemurirea umbrei pentru a construi o lume numai dupa vointa lui.

Nu numai „mana nevazuta care l-a tras in trecut” s-a purificat in aceasta revenire la realitate, dar si gandurile disperate, solitare, autoironice ale „cugetatorului sarman” s-au imbracat cu rodnicia iubirii implinite a Mariei reale. „Travestita in baiet”, Maria il viziteaza si il saruta, trezindu-l din delir. Ea va pastra simbolic travestirea in baiat, in refugiile lor „in vreun sat”, „gura-n gura”, dupa casatorie, apropiind acest final de cel al basmului de inspiratie folclorica, Calin – file din poveste, ce apartine aceleiasi perioada de creatie.

Eminescu dialogheaza cu cititorul de-a lungul nuvelei si mai ales in final. Ironizeaza pe cei care considera aceste trairi ca „simple vise ale unei imaginatii bolnave” si le denumeste „momente de-o luciditate retrospectiva”.

Prozatorul insista popularii acestui „vis” cu personaje si atitudini care izvorasc din trairile subconstiente ale unei ereditati ancestrale, in care inimile s-au cautat si s-au gasit. Astfel, pe langa metempsihoza Zoroastru – Dan – Dionis, cititorul descopera in opera lui Eminescu si puterea iubirii de a naste „randuri de vieti”. Dar mai ales poate urmari forta atavica a timpului ce contopeste in meditatie erotica lucida aspiratii milenare spre unire ale unor individualitati si nazuinte reancarnate macar in „vis” si afirma facultatea acestei iubiri de a sfarma inertiile sociale ale predestinarii, intrezarita zilnic in ochii intristati din tablou.

Personajele mefistofelice din realitate, ca anticarul Riven, capata in „vis” functii malefice, Ruben incercand ca vanda iadului sufletul calugarului Dan prin „taina” nemuririi omnipotente. Ramas singur, barba lui Ruben devine latoasa, capul cornut, rasul had. Destinul inamoratei Maria, ideala si reala, seamana, ca in basme, ca doua picaturi de apa.. Sfiosenia ideala, pilda muta pentru trairea fireasca si intensa a iubirii, e completata in planul real de „siretlic”.

Cel mai individualizat este personajul cel mai activ si mai interiorizat, Dionis. Dragostea lui „dureros de dulce”, puterea de a trai romantic iubirea ca pe o ora fanatica suficienta siesi, setea de absolutul iubirii datatoare de geniu, puterea de a „visa o alta lume pe-asta lume de noroi” se impletesc cu intelectualizarea setei de absolut.

Prof. Dr. Ştefan CRISTEA