Poezia abisului

Scriitorul Dan Cristian Iordache ne dă întâlnire cu viaţa prin versurile adunate în volumul „Abel şi eu”, apărut la Biblioteca „Cititor de proză”, Editura Brumar. „Ce chestie şi viaţa/ m-am trezit exclamând scufundat/ pe trei sferturi în cada cu apă” spune poetul care, luând esenţa trăirilor din apa veşnică, pulsează pentru dragostea întru litera dintru început: „poţi cerceta/ în incubator/ stadiul fiinţei nude dintre cuvinte/ imagini, gânduri/ şi altele”. Versurile sunt menite să parcurgă un traseu al ritualurilor în care trenul-poezie ne duce spre descoperirea menirii omului: „sunt un ciorchine/ la umbră”. Mergând spre viitor, descoperim o lume a digitalului, în care „vom locui într-un univers tremurat/ cu slove”. De altfel, tot ceea ce ne înconjoară, de la natură la viaţă, de la clipa eternă la secunda înmărmurită, este ca o vrabie care ne face să trecem încercările spirituale precum pildele bibliei: „numai eu şi cu el ştim/ când vine zgura, speranţa”.

Ca un zbucium între viaţă şi moarte, între alb şi negru, poetul face pe dirijorul „către un fluture de perdea” luând cartea drept un reper pentru ghidajul estetic al faptelor.

O poezie umană, care reliefează norocul scăldat în tuşul cuvintelor, iar mai apoi dorul de casă, dorul de noua orânduire: „ca un zâmbet pierdut/ sau vizită la părinţi”. „După viaţa mea se pune virgulă/ după lună/ se ascunde Dumnezeu” spune poetul, care descoperă, prin ochii copilului, cartea obiect, cartea esenţă, cartea spirit: „Dumnezeu/ rostogoleşte prin ore coroana”. Ştiind că-l aşteaptă o bibliotecă în care este, de fapt, orânduirea lumii, poetul sculptează în cuvinte: „am crezut că voi schimba lumea/ cu lumina din mine/ dar m-am schimbat eu”.

O carte în care sunt pildele vieţii aduse în versuri care ne întâmpină la ceas de sărbătoare.