Teatrul Rodicăi Popescu Bitănescu

Sunt actori care-şi leagă numele de un rol sau de un autor: de pildă pe Grigore Vasiliu-Birlic şi pe Al. Giugaru şi pe Marcel Anghelescu şi pe alţii din generaţia de aur a teatrului românesc îi asociezi imediat cu personaje din teatrul lui Caragiale şi marele comediograf român este citat şi văzut prin aceste interpretări clasice; pe Florin Piersic, dincolo de rolurile sale reuşite de june prim, memoria ni l-a fixat ca pe Marius Chicoş Rostogan, vulgarul „pedagog de şcoală nouă”, alt personaj caragialesc de neuitat. Un continuator al lui Caragiale, mai ales pe linia de limbaj, realizat printr-o sintaxă defectuoasă şi prin vocabular impropriu este Tudor Muşatescu

Autorul nemuritoarei piese Titanic vals, dar mai ales al schiţelor satirice din Doresc ca micile mele rânduri şi al savuroaselor „muşatisme”, acele cugetări paradoxale şi umoristice şi-a găsit o interpretă strălucită prin arta Rodicăi Popescu Bitănescu. Am ascultat-o la Blaj într-un adevărat recital Muşatescu, am văzut-o la televizor şi am dobândit convingerea că a fost făcută parcă pentru această interpretare, în care admiri deopotrivă o memorie desăvârşită, o acurateţe a exprimării pentru a sublinia comicul de limbaj, pauzele psihologice în care spectacolul este luat de conlocutor complice pentru realizarea plenară a umorului.

Sunt actori şi în literatura română şi în literatura universală care scriu teatru. Lucrul acesta n-ar trebui să ne mire deloc, pentru că ei sunt, într-un fel, cei mai îndreptăţiţi, ca să nu zic cei mai calificaţi pentru acest gen literar: cunosc arta scenică, stăpânesc arta dialogului, au dobândit o viziune spaţială a acţiunii, a declanşării şi rezolvării intrigii.

Editura Buna Vestire din Blaj, condusă de publicistul Ion Moldovan, un mare prieten al actorilor, şi un cunoscător temeinic al teatrului românesc contemporan (despre care a publicat câteva cărţi sub formă de interviuri) tipăreşte acum a doua ediţie din Teatrul Rodicăi Popescu Bitănescu, reunind între coperţile ei cele două piese: Cinci femei de tranziţie şi Încă-i bine. Prin aceste piese, Rodica Popescu Bitănescu ni se relevă ca un om de teatru în trei ipostaze: autor dramatic, regizor şi actriţă. De aceea, cu toată ingeniozitatea formulării dintr-o cronică dramatică despre „o actriţă în tranziţie spre dramaturgie”, cred că ea nu exprimă adevărul, pentru că este o formă de simbioză a manifestărilor specifice teatrului, completându-se reciproc pentru o exprimare scenică autentică. Aşa cum se obişnuieşte, în critica literară sau teatrală, îndată după debut, se încearcă o clasificare a operei sau a prozei de teatru. S-a vorbit în cazul Rodicăi Popescu Bitănescu de o comedie tragică sau de o comedie amară cultivată şi în perioada interbelică, s-a vorbit despre influenţa lui Dűrrenmatt, a lui Cehov sau a lui Eugen Ionescu. Cea mai adecvată clasificare ne-a sugerat-o autoarea însăşi, preluând ca moto al operei sale dramatice un fragment de text filosofic din scrierile lui N. Steinhardt, monahul de la Rohia, Drumul către isihie: „…esenţa lucrării se cuprinde în tablouri de interior şi în dialoguri – sau ceea ce dramaturgia engleză a numit conversation pieces – piese covârşite de elemente expresive şi comunicante verbale”. Simplu spus piese de conversaţie. Din acest punct de vedere numele lui Eugen Ionescu poate fi invocat pentru că şi aici conversaţia este uneori paralelă şi capătă forma monologului interior, expresie a unor „dureri înăbuşite” sau a unor obsesii. Cele „cinci femei de tranziţie” de condiţii sociale diferite simt nevoia unor asemenea întâlniri (una este gazda), pentru a vorbi despre tot felul de lucruri, de la probleme grave, filosofice, ca viaţă, moarte, dragoste, până la vulgaritatea existenţei şi dezamăgirea provocată de o „tranziţie” prelungită. Încă-i bine este o continuare a primei piese. Titlul însuşi este ironic, sugerând o situaţie grea sau precară, dar lăsând să se înţeleagă că în viitor aceasta s-ar putea accentua. Este echivalentul lingvistic al expresiei populare „Doamne, fereşte de mai rău.” Şi aici sunt „cinci femei de tranziţie (Ana, Gabriela, Maria, Mihaela, Paraschiva)”, la care se adaugă doi bărbaţi (Andrei şi Ioan), şi aici este o conversaţie pe cele mai variate teme ale prezentului, e bârfă, e tachinare, răbufniri ale unor suferinţe intime, prea multă vreme tăinuite, sunt jigniri chiar şi reveniri de împăcare, cu promisiunea unei întâlniri de săptămâna viitoare, pentru că personajele Rodicăi Popescu Bitănescu au nevoie de aceste conversaţii ca de o formă de supravieţuire. Este mult adevăr din existenţa monotonă şi lipsită de orizont a contemporaneităţii, tot mai robotizată şi computerizată, şi de aceea autoarea este îndreptăţită să considere că lumea simte nevoia textelor pieselor sale.