„Rădăcini împrumutate”

În urmă cu două săptămâni, mai exact pe data de 10 noiembrie, fiind „cap limpede” la redacţie pentru editarea numărului de a doua zi a „Răsunetului”, Menuţ Maximinian mi-a dăruit un exemplar din cea de-a şaptea lui carte „Rădăcini împrumutate”, cu dedicaţia „Pentru colega Olga Lucuţa, cu mult respect, câteva din datinile, durerile şi dorinţele românilor din Odorhei - străini în propria ţară…”

Instantaneu mi-au revenit în memorie anii petrecuţi în Sfântu Gheorghe (Covasna), aproape 15, cu bune şi cu mai puţin bune, în mijlocul maghiarilor majoritari, zile şi nopţi nedormite aşteptându-mi soţul, căpitan în M1, din diferite „misiuni” în care pleca de cele mai multe ori în urma unui telefon primit chiar în timpul servirii mesei când răspundea „Să trăiţi, am înţeles!”, se ridica, îşi cerea scuze, ne îmbrăţişa pe mine şi pe cei doi băieţei şi pleca aproape de fiecare dată lăsând mâncarea neatinsă, rămânând flămând. Când revenea, după câteva ore, îmi spunea „iar au aruncat manifeste în parcul oraşului: „Afară cu voi, români spurcaţi!”, „Ardealul este al nostru! etc.; sau „iarăşi au sabotat lucrul la „Mobila”, „Mase plastice”, în general, pe platforma industrială”.

Dar şi mai des îmi revin în memorie imaginile de la atentatul asupra statuii lui Mihai Viteazul pe care n-au vrut-o în ruptul capului, dar care a fost amplasată, totuşi, în faţa Casei de Cultură, în imediata apropiere a sediului Primăriei şi Consiliului Judeţean, adică pe Pământ Românesc. Ziua, în amiaza mare, a fost pusă pe soclul statuii, o bombă cu ceas, într-o pungă de plastic, binecunoscuta pungă de un leu. Împrejur obişnuiau să se joace copilaşii cu cheile la gât, fiind o zonă liniştită, fără maşini, un loc sigur de joacă. Dar, neprevăzutul s-a produs. Un copilaş, văzând punga şi, probabil, auzind ticăitul dinăuntru, l-a împins curiozitatea şi a luat-o, moment în care s-a produs explozia, sfâşiindu-l pe loc, în timp ce statuia a rămas neatinsă. Hazardul a făcut ca micuţul să fie maghiar… Ori, poate, a fost o pedeapsă divină asupra celor care au întins prea tare coarda… sau, poate, legea bumerangului!!! Păcat şi durere pentru copilaşul nevinovat!

Toate acestea au slăbit inima unui om care nu-şi făcea decât datoria faţă de ţara sa, dar care a avut neşansa să fie repartizat într-o zonă fierbinte, cu prea multe evenimente şi care sa „explodat” la ora 14.15, în ziua de 31 mai 1986, la nici 36 de ani.

Cu noduri în gât revin la cartea lui Menuţ, „Rădăcini împrumutate”, cerându-mi scuze pentru deviere, apărută la Editura „Karuna”, în condiţii grafice excelente, lansată la Cercul Militar Bistriţa, în faţa unei săli arhipline, a fost un eveniment mai mult decât reuşit. A fost un fel de manifest, o mână întinsă strigătului de ajutor al minorităţii româneşti din Harghita şi Covasna, care acum, în secolul XXI, în ţara lor, se simt străini în propria lor ţară, fiind lăsaţi în voia sorţii de autorităţi. Dar nu şi de colegul nostru Menuţ Maximinian, care nu a putut trece insensibil la strigătul de ajutor din ochii românilor trăitori în Odorheiul Secuiesc care se înverşunează să vorbească, să trăiască, să gândească româneşte în ciuda dorinţei subtile de epurare a lor din zonele majoritare maghiare.

Menuţ aduce în faţa autorităţilor problemele celor care se simt străini în propria ţară, care luptă pentru păstrarea identităţii, împotriva dezrădăcinării, despre care afirmă, în urma investigaţiilor la faţa locului, îngrijorat şi îndurerat: „populaţia românească formează o comunitate fără comunitarism, care fiinţează într-un vid civic şi cultural…”. Sunt multe şi dureroase adevăruri în cartea lui Menuţ, carte care are intenţii generoase, autorul strigând în gura mare ceea ce toţi ştiu din auzite (şi nu numai), dar care comentează cu vocea scăzută. Este evident procesul de deznaţionalizare, de purificare etnică, în detrimentul românilor minoritari, neauziţi, neapăraţi de autorităţile propriei lor ţări, autorităţi surde, oportuniste în goana lor după voturi…

Consider că „Rădăcini împrumutate” trebuie citită de fiecare şi în special de cei care au obligaţia să respecte istoria neamului. Grăitoare sunt moto-urile capitolelor: „Ţinutul Odorheiului este atât de maghiar încât şi pasărea ciripeşte în ungureşte” (Orban Balazs); „Dacă nu eşti foarte bine înfipt în tradiţia ta, nu ai putere să-ţi afirmi identitatea” (Puiu Pavel); „Adevărul nu va ajunge niciodată la cei de sus…” (român din Harghita).

Menuţ încheie cartea astfel: „… cuvintele trebuie să înceteze de a mai fi identice cu sine, începând să fie.

Solidaritatea şi Toleranţa se împletesc într-o simbioză a trăirilor umane, ascultând la unison cântarea îngerilor: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni binevoire. Oare şi la Odorhei? Îngerul cu aripile trudite de atâta zbor spre pace ne spune că da. Trebuie să fie da. Pace….”.