Gânduri pentru zilele de Paşti

De fiecare dată, când se apropie Sfintele Paşti, gândurile mele se revarsă molcom înspre Paştile din copilărie. Ca într-un film, îmi apar imagini pe care le-am văzut şi pe care le-am trăit, alături de ceilalţi şapte fraţi, de părinţi şi de bunicii adoptivi. Atunci, postul era post, cu oale fierte cu leşie, în care boabe de fansule grase şi tărcate, napci cât pumnul (cultivaţi întotdeauna în năpăria din Dealul Frumos), cureci din butea pântecoasă sprijinită pe umerii celor doi butuci de fag rânduiţi într-un colţ din cămară, păstăi înlemnite de vântul care fluiera printre scândurile poclaşului de sub streaşina casei, lung şi întortocheat cât era târnaţul casei construită în vincăl şi hodinite, o noapte întreagă, într-un ceaun cu apă, ca să-şi revină cât de cât din starea lemnoasă, alături de alte legume cresute în grădinuţa casei ori în câte un capăt de mălăişte, se prindeau într-un joc molcom, la început, apoi mai grăbit, ca apele de munte, în oala aceea mare, ajungând neamuri unele cu altele, spre fericirea gurilor pofticioase şi îndestularea burţilor noastre. Zama de poame uscate în cuptorul de pâine, alături de perele mărunte şi galbene şi de merele despicate în opt era delicioasă, cum delicioasă era şi povila (alta decât cea din DEX) îndesată, păstrată în oale de găluşte în care se putea ascunde binişor un copil de trei ani. Povila din poame trebuia subţiată cu apă, îndeletnicire la care tare ne mai înghesuiam, cu gând de a linge lingura de lemn, în vremea lucrului. Numai subţiată se putea întinge cu coleşa aburindă ori cu pita cea de zile pe sărite, ca să nu se gate până sâmbăta, când era zi de făcut pită în cuptor. Cu suflete curate, cu case primenite şi văruite întotdeauna, oamenii aşteptau Învierea Mântuitorului, patimile Lui reamintindu-se, în fiecare an, în săptămâna mare.
Noaptea de Înviere era aşteptată de părinţi şi de copii trecuţi de unsprezece ani. Cei mai mici dormeau şi, în zorii zilei de Paşti, plecau după ouă şi turtiţe, până când ieşea din biserică. Familia se întregea la masa de prânz pregătită cu bucate sfinţite. Apoi, tineretul se întâlnea la hapuc, ceilalţi se odihneau. A doua zi de Paşti, după liturghie, era joc în cioşc, iar seara, era bal, petrecere neîngăduită copiilor.
Grijile părinţilor erau împărţite. Mama, cu o dibăcie doar de mame ştiută, se îngrijea de hăinuţele noi, unele făcute în casă, altele procurate din magazin, pe acestea din urmă pitindu-le în lada de zestre, până în Ziua cea Mare. Tata avea grijile lui: potcoave, hamuri, rafuri, plata păcurarilor, lemne tăiate, nutreţ pentru vite şi câte alte griji.
În prima noapte de Înviere la care am luat parte, am fost impresionată de vocea preotului Leon Leonte: "Deschideţi porţile raiului, să intre Împăratul Măririi!". "Dar cine este Împăratul Măririi ?", răspundea o voce din interiorul bisericii. "Domnul Cel Mare, Domnul Cel Tare, Acela este Împăratul Măririi", răspundea popa Leonte. Acest ritual s-a repeta de trei ori. Deodată, s-a deschis uşa bisericii. Şi lumea a început să cânte cu măreţie, "Cristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte, viaţă dăruindu-le". Era înălţător. Am înconjurat biserica de trei ori, cu lumânări în mână, tata a luat paştele şi am plecat spre casă. Peste ani, am regăsit în sat aceeaşi sărbătoare înălţătoare a Paştilor, dar am fost încântată şi de frumuseţea traistelor pline cu tot felul de alimente care urmau să fie sfinţite. Doamnele satului aveau rânduite alimentele în coşărci frumoase, acoperite cu şervete cusute cu motive florale, anume alese pentru această ocazie.
Pentru colectivul redacţional şi pentru cititorii cotidianului Răsunetul, din Cetatea Marii Uniri, cu gândul acasă, la Leşu, un CRISTOS A ÎNVIAT! spus cu aceeaşi convingere.