Nostalgiile poeziei

Scriitorul Sandu Al. Raţiu, trăitor pe meleagurile măierene, aduce, prin volumul „Nostalgii”, Editura Eikon, întâlnirea cu cântecul satului natal: „Cu sărbători să văruiesc odaia în albastru/ Lampa să-mi dea lumina unui astru”. Aici, în vama visării, Măgura creşte orizontul creaţiei astfel încât poetul se regăseşte mereu în acest spaţiu, peste timp şi timp: „Veni-voi acasă cu ramuri de finic/ Din arca oprită, rămasă pe munte”. Poezia lui Sandu Raţiu este o continuă căutare a identităţii străbune: „Să ne căutăm în noi urmele/ crescute-n cuvinte, dealul să-l înece/ Spre alte zări ne pască turmele/ Cântec de talangă pe mine mă trece”. Un loc al căutărilor, al regăsirilor, al cuvintelor spuse încă din prima zi a existenţei: „Acolo e locul unde revenim/ Cu sufletul desculţ, ars de aşteptare/ Aici să locuim, pomi să înfrunzim/ Cu ei să ne întoarcem faţa către soare”.
Acuarelele semnate de artistul Maxim Dumitraş şi prefaţa semnată de scriitorul Cornel Cotuţiu întregesc frumuseţea acestui volum, în care cerul este prelungit pe pământ atunci când „Coboară sfinţii în oameni şi-n lumini de gând/ Să intri în mănăstire cum ai intra în cer”. Poeziile dau, ca dintr-o pâine „Chipul sfântului din bobul de grâu/ Bucurii de cer ţesute peste lume/ Şi apele izvorului cu poveşti de râu”. Fiecare vers este precum o cunună de sânziană aşezată pe casa strofă întru aşteptarea mirosului de primăvară, atunci când strămoşii revin pe pământ: „Tată mi-a fost cerul şi mamă pământul/ Cărări ce se opresc în dâmb/ Culmi ce leagă orizonturi în gândul/ Purtat pe măguri până-n cerul sfânt”.
O poezie a luminii, a împăcării cu divinitatea, precum un prelung psalm în care timpul se scurge în nostalgii: „Nu mă pot ascunde, Doamne,/ Că tu eşti peste tot/ Lacrima ascunsă-n chipul din icoane/ În ape albastre să mai înot”. O lume descoperită de Sandu Al. Raţiu atunci când peţitorii la curţile dorului cântă refrene din adânc, iar „Mama toarce nori în şezători de stele”. Un volum aşezat „În palma copilăriei” unde gândul se domoleşte uşor, iar creatorul îl pune în carte spre nemurire: „Să înveselesc rima şi versul/ Semn că lumea nu se poate pierde/ Să nu se învechească în litere mersul/ Spre culme cum molidul în ceruri este verde”.