Veronica OŞORHEIAN, scriitoare: MĂNUNCHI DE SFINTE SĂRBĂTORI

Copilă fiind, bucuria sărbătorilor de iarnă am trăit-o din plin. Sărbătorile de iarnă rămân înşiruite, în mintea mea, pe un fir magic de datini aducătoare de bucurie şi speranţă. Bucuria bradului împodobit de Crăciun rămâne pe primul loc. Bradul nu trebuia cumpărat, ci ales din pădurile satului. Era treaba pe care o făcea moşu ori tata, iar mai târziu fraţii care au desluşit misterul Moşului Crăciun. Împodobitul râmânea în sarcina mamei, în vreme ce noi îl visam pe Moşu cel cu barbă ninsă. „Ciocolăzile de pom” erau puţine, dar merele galbene şi roşii, câteva bucăţi de zahăr cubic răzleţite prin verdele bradului şi nucile înfrăţite cu un băţ de chibrit (în rol de codiţă), „scara mâţului” - dichisită din hârtie creponată de mâinile neodihnite ale mamei îndestulau bradul legat de manşonul din piele bătut în grinda casei din jos – manşon în care mama aşeza partea de sus a urzoii, partea de jos sprijinind-o pe o bucată de lemn cu o scobitură lustruită bine de atâta învârteală. Acela a fost locul ales de tata, după ce, într-un an, rămaşi nesupravegheaţi, am dezbrăcat poala bradului de podoabe, iar la încercarea de a înainta spre vârf, am răsturnat bradul peste noi, acuzându-ne unul pe celălalt de isprava nedorită. Întors pe dos, un cojoc al tatei îmbrăca un Moş Crăciun care trecea şi pe la noi, să ne asculte rugăciunile, să ne întrebe dacă suntem ascultători şi să ne răsplătească pentru faptele bune, cu alune care semănau tare mult cu cele culese de noi, de sub tufele din Deal, dar şi cu mere care semănau cu cele agăţate în pomul nostru împodobit de Crăciun. Mai apoi, ajuns la o oarecare etate, fratele mai mare intra sfătos în vorbă cu mama, îi spunea că merge la colindat cu băietanii, lăsându-ne convinşi de lucrul acesta, după ce mama îl atenţiona să aibă grijă, să nu-l prindă belciugarii – un grup de feciori năzdrăvani, mânjiţi pe faţă cu tăciune şi înzorzonaţi de nu-i mai cunoştea nimeni, care scuturau nişte tălăngi ori te miri ce improvizaţii zgomotoase, de nu-ţi venea să-i întâlneşti. El, fratele, se fofila în casa din jos, intra sub cojocul întors, îşi dichisea o barbă stufoasă, punea pe cap o cuşmă ponosită – ajunsă mai târziu loc de oblăduire pentru puii ieşiţi din găoace, aşeza pe umărul stâng o pereche de desagi înfoiaţi numai el ştie cu ce, şi, după o vreme, bombănea prin târnaţ, prefăcându-se că nu aude, că nu vede bine uşa, că nu-l mai ajută picioarele – motiv pentru care se sprijinea într-o pătrare bună la toate. Fire cu arţag, băga spaima în noi, nebănuindu-l de complicitate decât târziu, pentru că în fiecare an schimba regia. Într-un an, i-a spus mamei că merge să se hodinească, în casa din mijloc, până vine grupul de băietani. Numai că el a trecut în casa din jos, s-a costumat, s-a furişat în târnaţ şi, venit parcă tocmai din ţara cu reni, ne-a luat pe noi la fel şi fel de întrebări. La urmă, a luat-o la întrebări pe mama.
- Lele, da băiètu şel mare unde-i ?
- Lasă-l, Moşule, că-i dus să se hodinească un pic. Şî fă bine nu bontăni aşa tare cu pătrarea, că se trezeşte.
- Lasă-mă, lele, că am o vorbă cu el ! Am auzit că-i mare bicher... Ş-apoi, el doarme în ajunul Crăciunului ? Asta nu-i bine deloc ! Stai să-l controlez eu să văd dacă doarme ori pune ceva la cale ...
-Tuluoaie, Moşule, lasă-l în amaru lui, că ăsta-i mai sperios şi poate-l bagi în boale, de nu mai ştiu ce să fac cu el. Degeaba vrei mneata să-l ocroteşti. Cum să-l las, când lui îi arde de somn, în ajunul Crăciunului !?
Speriaţi şi uimiţi, nu ne dumeream dacă, din hârjoana încinsă, mama poate ieşi biruitoare. Dar ce hârjoană ? Ni se părea că e o încăierare pe viaţă şi pe moarte, după cum erau prinşi amândoi cu mâinile de pătrarea care ba lovea oalele de pe ploatăn, ba lovea tocul uşii pe care voia să intre Moş Crăciun. Dacă-mi aduc aminte, şi-mi aduc bine aminte, în hârjoana asta, mama îşi lega basmaua peste gură, într-un fel de ea ştiut. Oare de ce ? Eu n-am aflat. Dar bănuiesc ceva...
În cele din urmă, biata mama era biruită, lăsându-ne, pe cei din jur, într-o mirare negrăită, în vreme ce zarva din camera alăturată creştea. Ce se petrecea acolo nimeni nu ştie. Un amestec de grai tânăruţ cu unul de moş încărunţit căpăta o cadenţă susţinută. Ne îngrozeau nişte urlete răguşite, apoi văitături poticnite, după care interevenea tata.
- Nu ştiu ce-i face, măi femeie, dar nu-i lucru de şagă. Mă duc să mă răfuiesc cu Moşu. Nò, stai tu Moşule că-ţi arăt eu cine-i stăpân în casa asta ! Stai numa să vezi !
Du-te, omule, du-te – intervenea mama.
Nouă, copiilor, ne pierise glasul, dar iniţiativa tatei ni se părea salvatoare. Un chicot, scăpat de nu ştiu care, îi stârneşte mamei un zâmbet. Nu râdeţi, că asta nu-i treabă de râs, glăsuia tata, în vreme ce deschidea uşa.
– Doamne, fereşte-ne de rău ! Aşa ceva n-am mai pomenit ! Cred c-o ieşit pe fereastră... Uite, c-o lăsat-o deschisă...
- Vezi ce face băiètu, măi omule ! Lasă-l în sărăşie pe Moşu ! Dacă s-o dus, s-o dus ! Ce să-i facem ?... Mai are mult de umblat şi cred că i-a fost frică să iasă pe unde a intrat. Afurisit Moş, vă spun drept ...
Ei, şi când începeau să vină neamurile la colindat, întâmplările cu Moş Crăciunul ăsta deveneau poveşti de păstrat pentru nepoţi şi pentru strănepoţi.
De la un capă la altul al satului, colindau numai cei necăjiţi. Care primeau de la gospodari porumb şi „ceva de dulce” – acele afumături de porc. După ce trecea valul acestor colindători, mergeam cu tata să colindăm neamurile din apropiere. Tata colinda la fluier, lucru cu dichis la instrumentul la care trebuie să scoţi sunetul din configuraţia buzelor. După ce a mai îmbătrânit colinda la trişcă.
În casele oamenilor era masă de sărbătoare, cu miros de găluşte fierte în oală burtoasă de pământ, printre care numai nu plesneau nişte cârnaţi aruncaţi la întâmplare, miros amestecat cu cel al nelipsitului cozonac cu mac.
Mama, fie iertată, cunoştea ţigăncile după glas: asta-i Savetuca, asta-i Lihătoaia, asta-i Ţuguleanca, asta-i Sâia. În alt grup era Măriuca lui Georgică, Ana, Tonica, Zorica, iar ceteraşii susţineau femeile de răsunau feţele satului încremenite sub zăpezile geruite. Floricuţa lui Punguţ se alătura oricărui grup. După cum îi căşuna. Colinda bine şi trăia într-o lume a ei. În casa gazdei, de fiecare dată, în vreme ce colindătorii primeau răsplata, Floricuţa juca ţinându-şi poala rochiei încreţite, depănându-şi povestea: „Fişioru' primarului m-o suit în podu' cu fân; şî mni-o dat boboanţă ciupărate; şî m-o şuştărit cum şuştăreşte şuştăru' păpuşii...” Râdea. Era fericită în lumea aceea...
Dar sărbătorile de iarnă încep la Crăciun, pe 25 decembrie, trec pragul Noului An, petrec şi Boboteaza şi se încheie în 7 ianuarie, când toţi Ionii mai au un prilej de bucurie.
Asemeni altor sate de pe Ilve, mai demult, pentru perioada sărbătorilor de iarnă, în Leşu, avea loc o petrecere numită Bere.
Numele ar fi o reminiscenţă a unei sărbători grănicereşti, la care erau interzise băuturile spirtoase, berea fiind considerată o băutură mai blândă. Aşa spune domnul profesor Sever Ursa. Şi eu îl cred.
Organizatorii petrecerii se numeau morcotani. Aceştia erau feciori isteţi, de obicei scăpaţi de armată, din neamuri mari, din gazde – cum ar veni. Am auzit că, într-o vreme, se organizau două petreceri, în două case: Berea bogaţilor şi Berea săracilor. Ca atare şi săracii aveau morcotanii lor. Ei închiriau spaţiul în care urma să se desfăşoare petrecerea, fixau taxa de participare pentru feciori, se îngrijeau de lemnele pentru încălzit, asigurau iluminarea spaţiului şi angajau muzicanţii: un primaş, un contralău, un gordunaş. Morcotanii asigurau şi jocul de zi din perioada sărbătorilor de iarnă, joc la care lua parte oricine.
Participanţii la această petrecere se numeau bereni. Feciorii invitau fetele şi, dacă ele acceptau, neapărat, treabuia obţinut acordul părinţilor. La bere, luau parte şi familii mai tinere dornice de petrecere.
Berea era o petrecere care începea seara, cu joc până la miezul nopţii, când mamele fetelor veneau, într-un suflet, cu traistele pline cu mâncare: carne friptă, cârnaţi, jumări de porc, pâine de casă, cozonac cu mac, cornuleţe fragede din untură de porc şi smântână, dar şi pandişpan. Fiecare fată servea mesenii din dreapta şi din stânga, aşa încât strădania fetelor, dar şi a mamelor - de a prezenta bucate cât mai bune era motivată.
La miezul nopţii, se băgau mesele şi fiecare fecior îşi lua lângă el drăguţa. Fetele chicoteau bucuroase şi fericite, îmbiindu-şi drăguţii cu bunătăţi care mai de care. Feciorii duceau la petrecere băutură. De obicei, ţuică fiartă în zahăr caramelizat, în care se adauga şi chimin. Lumea se ospăta, înveselindu-se cu strigături una mai frumoasă ca alta.
Către ziuă, se scoteau mesele şi iar se încingea lumea la joc.
Casa berii trebuia să fie spaţioasă şi podită cu scânduri, să răsune tropotele feciorilor.
Una dintre ele a fost a evreului Nucu Laizer, cel ars la Auschwitz. În casa asta, au funcţionat, pe rând, magazine săteşti, făgădăul, aprozarul, iar o parte a rămas locuinţă pentru Niculai Dragotă. De-acolo, mintea-mi de copil mai păstrează nişte imagini. Ceterile ademenitoare şi strigăturile m-au îndemnat să intru tiptil în sala aceea mare, unde mi-am luat rolul de gură-cască, făcându-mă să uit de caietele pe care trebuia să le recuperez de la Leontina – cursantă la nişte echivalări de studii gimnaziale. Câţiva feciori m-au luat la joc “prin învăluire”, iar noţiunea timpului mi-a ieşit din cap. Când am văzut-o pe biata mama, făcându-şi loc cu coatele printre perechile de fete şi feciori prinşi în vârtejul jocului, nici nu mai ştiu pe care l-am lăsat învârtindu-se singur, buimac şi neputincios. Mama mi-a zis doar atâta: “n-aş vrea să-ţi fiu în piele, dacă umbli de-a potea”. Îmi sfârâiau călcâiele, peste mălăişti. Şi am adormit cu nodul în gât. Nescărmănată, că am surprins-o pe mama, făcându-i tatei nişte semne cu coada ochiului.
În ziua de Anul Nou, berenii, în frunte cu morcotanii, muzicanţii şi alţi săteni mergeau la casa popii să-l colinde şi să-i facă urări. Popa ieşea în curte şi oferea băutură, urându-le tuturor împliniri în noul an. Lumea juca. Unii spun că acest obicei ar fi rămas de pe vremea popii Vasile Coşbuc, pe care sătenii ţineau să-l felicite de Sf. Vasile.
A doua zi de Bobotează, către seară, avea loc spolocanea berii. Adică – sfârşitul acestei petreceri. La spolocania Berii, morcotanii se îmbătau, de bucurie că şi-au încheiat misiunea, şi mai încingeau câte o bătaie pe mălăiştea lui Leonaş. Ceteraşul Ion Ban povestea acasă cum se termina bătaia – de cele mai multe ori cu pieptare noi sfâşiate, capete zburlite şi însângerate. Dar nu s-a auzit de omoruri.
Ceteraşi buni au fost: Colţa, Condrate Urs, George Ban (zis Ştiopu) şi fratele lui – Ion Ban (fierar bun şi vecin bun), Nechita Zăgrean, înv. Lenuţ Bîgiu. Gordunaşi buni au fost Victor Duca şi Anton Cimpoieş. Virtuozitatea acestora a stârnit interes în rândul câtorva tineri care, vreme de cincisprezece ani, au îmbogăţit activitatea culturală din zonă.
Mi-a rămas în minte urarea făcută, de Crăciun, de colindătorii noştri de altădată. Urare pe care v-o adresez cu drag tuturor: Cum aţi ajuns sfântul Crăciun, aşa să ajungeţi Sfântul An Nou şi Sfânta Bobotează – în pace şi cu sănătate. LA ANUL ŞI LA MULŢI ANI !