,,Anotimp(i)legal-Lumina,, sau Aspirația spre Perfect

Volumul de poeme Anotimp(i)legal- Lumina, semnat de Mihaela Aionesei și care a văzut lumina tiparului girat fiind prin străduința Editurii Ateneul Scriitorilor din Bacău, la începutul anului 2013, este un florilegiu de metafore îmbinate într-o țesătură filosofică clasică, dar mai ales personală, și care deține amprenta cea mai de valoare a creației autoarei.
Poetă care nu se sfiiește să-și folosească (și) propria-i suferință în desăvârșirea travaliului liric, Mihaela Aionesei reușește să atragă cititorul prin franchețea expresiei poetice în balanță cu tehnica umbrelor și a penumbrelor, detalii în simetrie, ceea ce îi conferă textului volum, expresie și muzicalitatea frumoasă.
Poetă, care se simte perfect în spectrul lejer al versului modernist, Mihaela jonghează cu sintagmele ca și cu dimensiunile lumii înconjărătoare. Face un exercițiu de sinceritate cum mai rar întâlnești la poetele tinere de astăzi, și dă forță creației sale și prin aplecarea serioasă, laborioasă, asupra textului.
Fără a face rabat de la calitate, parcimonioasă adesea cu cuvintele din construcția lirică, se debarasează cu meșteșug de lestul vorbelor care nu dețin greutate. Folosește în doze potrivite limbajul poetic.
Dacă mulți dintre poeții planetei se folosesc de durerile-stric-personale pentru a-și construi cărțile, apelează chiar și la nostalgii artificiale, la Mihaela Aionesei, durerea este nelamentabilă, este ziditoare și se relevă cu bun simț, ca o rouă prin țesătura frunzei unui arbore.
Dragostea cu valențele sale extraordinare, iubirea pentru tot ceea ce-i poate conferi valoare Vieții și mai ales urcușul golgotic pentru a atinge perfecțiunea, sunt toate repere importante, de care Mihaela este conștientă că o atrag hipnotică. Se folosește de ele. Lupta sa interioară este în oglindă. Ceea ce se vede și nu se vede de oameni. Ca pe talerele unei balanțe, așa stau neliniștile și certitudinile din care poeta alege ceea ce crede că i se cuvine.
Curajoasă și talentată, face din poezie o armă imbzatabilă și știe că lucrează cu uneltele scrisului, mai puțin pentru pacea generală, mai mult pentru pacea interioară. Acolo, pe linia ascendentă dintre suflet și minte, pot fi observate cele mai tainice metafore.
Elegantă în exprimare, nestingherită parcă de stimulii lumii moderne, poeta se confesează filei de hârtie ca și cum ar scrie acatiste într-o biserică. Desi adesea se simte cum versul seamănă a vindecare, în cartea aceasta nu găsești o poezie religioasă în sensul fățiș al cuvântului. Viața, cotidianul, cu bune și rele, visul vindecător și maladia care nu se vindecă decât prin împăcarea cu sine, sunt toate acestea , dimensiuni ale unui drum literar fără întoarcere.
Mihaela Aionesei știe să-și aleagă cuvintele care să o reprezinte în sfera poetică actuală.
Aflată la al doila volum de poeme, este din ce în ce mai sigură pe sine, se recunoaște în chemarea versului cu care își înveșmântează zilele și nopțile albe, dar încă îi mai este frică de sine. Vindecarea prin Poezie nu este pe termen scrut, nu este ușoară.
Mihaela Aionesei este deja o conștiință literară clară, un semn de frumos așezat între paginile dicționarelor literare ale vremurilor care vor veni, pentru noi toți, mai bune, desigur.
Felicitari și succes pe mai departe, Mihaela Aionesei!