Câtă singurătate, atâta infinit
Văzând titlul Antologiei de poezie – „Infinitul singurătăţii” - apărută la Editura „Tipo Moldova”, în colecţia „Opera Omnia – Poezie contemporană”, mă gândeam ce se mai poate scrie despre „infinit” şi despre „singurătate”. Înţelegând demersul ca pe unul cutezător, deloc ironic, lăsând deoparte „fricile” de infinit şi de singurătate, am constatat bucuria de-a citi o carte „blândă”, în sensul gestului învăţat de la „Micul Prinţ” al lui Exupery, de-a fi în faţa unei colecţii lirice, în care viaţa palpită prin fiecare cuvânt, cu măiestrie ales şi sortat, pentru o altă regăsire de sine. Maria Olteanu se regăseşte în cuvinte, în poezie, în poeţi, se aliniază unor nume dragi, astfel încât, la modul relativ, am înţeles că „infinit” se referă la universul poetic, iar „singurătate” face trimitere la starea de scriere; amândouă noţiunile fiind sortite să locuiască împreună, oximoronic sau metaforic.
Firul finit al inspiraţiei poetice se „infinitivează” la Maria Olteanu prin aduceri aminte, în spaţiul trimiterilor la Blandiana: „iubesc ploile calde”, la Arghezi: „poezia mea s-a născut într-o seară”, Labiş: „azi, cuvintele/ au strigăt aparte”, Blaga: „privesc de pe deal casele ce mor”, Topârceanu:” toamna sfâşie/ umerii îmi sunt grei de poveri”, Stănescu: „singurătate/ îmi zdrobeşti nopţile/ cu paşii tăi uriaşi”.
De mână cu oraşul („Tristeţea/ îşi întinde aripa peste oraş”, „Oraşul are trupul fierbinte/ şi sufletul trist”), Maria Olteanu are nostalgia satului („Alunecând prin livada de pruni”, „În satul copilăriei/ Uliţele sunt simple şi calme”). În clipe de cumpănă, poeta transformă poezia în rugăciune: „Doamne,/ în casa mea lasă mireasma cuvintelor”, „Doamne,/... lasă-mi mereu deschisă/ uşa templului tău” „Doamne,/... îngenunchează în sufletul meu/ şi lasă îngerii să-mi treacă pragul”.
O întrebare nu poate fi ocolită din drumul interpretării, oricât am vrea să fim de iertători: prin ce se salvează această Antologie? În primul rând, absolut subiectiv, este de luat în calcul portretul poeziei, realizat obsesiv de către Maria Olteanu, şi care poate fi un element important în susţinerea ei ca poetă a secolului XXI. Astfel, întâlnim diferite ipostaze ale poeziei, devenită, oarecum, personajul principal al volumului: „poezia m-a părăsit/ zece zile şi zece nopţi am fost singur”, apoi „poezia revine/... îşi face drum/ prin carne-mi prin oase,/ mi-aduce speranţă/ mă ţine în viaţă” sau: „poezia/ e măduva ce-mi curge prin oase”, „poezia m-aşteaptă/ cu portiera deschisă” şi alte multe definiţii ale poeziei – aşteptate şi neaşteptate – fac din „Infinitul singurătăţii”, în mod paradoxal, nu o limpezire a ceea ce este poezia, ci mai departe o căutare a ei, chiar dacă, lexical, ea este atât de prezentă în textele Mariei Olteanu.
În al doilea rând, vizualizarea unor trăiri, capacitatea de-a descrie imagini pe măsura gândului care mai întâi le inventează, constituie, de asemenea, elemente de individualizare a creaţiei, proprietate originală de a compune conform trăirilor, cu multă imaginaţie care, uneori, chiar şochează: „Azi noapte/ mi-au înmugurit oasele/ câte-un copac aveam în loc de coapse/ şi-n fiecare genunchi/ îmi crescuse o stea”, „dimineaţa era albă ca untul/ o puteai întinde / pe o felie de pâine”, „la noapte/ am să spăl zăpezile”.
Când scrie la persoana întâi singular, Maria Olteanu reuşeşte să creeze adevărate valori în versuri:”Mă-ntreb dacă mai iubiţi poezia,/ acum, când umbre dau târcoale”, „Mi-e teamă de apele tulburi/ de frunza rănită,/ de noaptea în care îngerul mă va părăsi”. Când alege să vorbească în numele unei persoane întâi plural, Maria Olteanu este mai degrabă autoarea unor texte cu caracter de program, ce lasă în urmă emoţia lirică: „”Să ne rugăm/ pentru libertatea rămasă/ pentru cuvintele din bătăile inimii/ şi adevăr”, „Avem nevoie/ mai mult ca oricând de iubire”, „Noi ne-am născut/ dintr-un neam blestemat/ printre străini/ căutăm drumul pierdut”.
Pesimismul şi obtimismul se susţin armonios în poezia Mariei Olteanu, aşa cum rar se întâmplă în creaţia unui singur poet. De obicei, o marcă existenţială îşi pune amprenta, dominant, pe materia cărţii. Nu ne propunem să-i împărţim pe poeţi, după criterii diverse, nici să-i despărţim, nici să-i adunăm, dar o astfel de antologie, în „Opera omnia” - amăgire, cu gândul la titlul de încununare a unei opere – oferă şi posibilitatea unor astfel de gânduri, fireşti clasificatoare, pentru un alt studiu. Dar, cum scrie Maria Olteanu:”Într-o zi/ va rămâne din mine/ doar un simplu poem,/ un cântec/ ce-o să-l murmure vântul.” Şi, cu siguranţă, şi „Infinitul singurătăţii”.
Adaugă comentariu nou