A cerşi

Deunăzi am păţit ceva pe seama acestui verb (bineînţeles că nu el este de vină), ceea ce mi-a provocat câteva aduceri aminte.
În vremea studenţiei, apărea la faimoasa cofetărie clujeană „Arizona” un băieţel, care se perinda de la o masă la alta, cu palma întinsă, rostind invariabil: „Dă-mi doi lei”. Colegul Titi R. îi replica: „Îţi dau o prăjitură”. Celălalt: „Dă-mi doi lei”. Titi: „Îţi cumpăr un suc”. Băieţelul: „Dă-mi doi lei”. Într-o zi, Titi avu curiozitatea să-l urmărească, discret, cum se perindă acesta prin localurile din centrul oraşului. Ce făcea, finalmente, micul urmărit. După ce aduna nişte bani, intra într-o cantină cu autoservire. Îşi alegea o porţie de friptură, cu inevitabila garnitură de piure. Se aşeza la o masă, mânca friptura, apoi pleca. Fără să se atingă de pâine şi de preparatul din cartofi.
Mi-am amintit apoi de situaţii care ţin sau nu de cerşetorie. Un fel de a întinde mâna elegant şi motivat. În Montreal, într-un hol imens din faţa unui teatru, de pe celebra Rue Cathrine, un tânăr cânta la clavecin; avea în faţă o cutiuţă din carton, pentru eventualii bani oferiţi. La Paris, într-un culoar al metroului, cânta la vioară un tânăr; avea în faţă o cutiuţă de carton. La Montpellier, în piaţa centrală a oraşului, am văzut şi auzit pentru prima oară în viaţa mea o flaşnetă. I-am întins o bancnotă bunicuţei care învârtea manivela, nu cu milă, condescendenţă, ci cu drag. La Nurenberg, într-o piaţă, un mustăcios (pe care, abordându-l, a recunoscut că este român) cânta la acordeon, având un căţeluş deasupra instrumentului şi care îşi păstra echilibrul chiar când acordeonul era deschis la maximum; avea în faţă o cutiuţă de carton. La Viena, un bărbat sta pe trotuar în genunchi, cu capul între mâinile întinse, apropiate, ca o cupă; îi trebuia bani, dar fără cutiuţă.
Să revin la prezent. Într-o zi văd o ţigăncuşă, de vârsta adolescenţei, stând pe bordura trotuarului, cu un bebeluş în poale, mângâindu-l. Erau murdari şi mama şi copilul. I-am contemplat cu duioşie. Văzându-mi privirea insistentă asupra lor, ea a întins mâna. Ne aflam lângă un magazin alimentar. I-am spus că nu-i dau bani, ci anume ceva din local. Poate a crezut că fac băşcălie şi a zis că vrea o bucată de salam. I-am adus ce a dorit. Şi i-am promis aşa: De două ori pe lună , când ne întâlnim, oriunde va fi să fie, îţi iau din magazin ce doreşti, dar cu o condiţie: Să văd obrajii copilului curaţi..
Câteva luni aşa a fost. Mă întâmpina, spunându-mi: Uitaţi, domnule, copilul are obrajii curaţi. Şi mă ţineam de cuvânt.
Într-o zi mă aflam în oraş cu soră-mea. Ţigăncuşa era în capătul străzii. Când m-a văzut, a zbughit-o peste şosea, dar soră-mea a apucat să o vadă şi să o recunoaască. „Uite hoaţa!” – a exclamat. Şi aşa am aflat de păţanie. Se afla în piaţa mică, zilnică, a oraşului după cumpărături. Şi-a umplut sacoşa cu fel de fel, a lăsat-o pe tarabă, inclusiv poşeta, pentru că voia să mai ia de alături conopidă. Când a revenit, a apucat să o vadă pe individă dispărând în capătul pieţii, cu poşeta. Dincolo de faptul că nu mai avea bani, dar nu mai avea buletinul, cardul de la bancă, cheie de la apartament.
Anterior, îi relatasem despre felul în care rezolv situaţia de cerşit cu o mămică şi bebeluşul ei. Reacţia surorii mele: „Asta e ?”