Bătutul căldării, obicei din Dumitra

Dintr-o perspectivă cronologică, ca orice fapt cultural, Mioriţa nu e doar „pierdută în negura vremurilor” şi nici „păstoritul nu a fost ocupaţia de bază a poporului român”. Sub raport ştiinţific, Mioriţa are o faţă văzută – scrisă şi una nevăzută – nescrisă.
Despre tradiţia oieritului, istoric vorbind, fratele mai mare al cărturarului Gheorghe Şincai, căpitanul Ioan Şincai, însemna într-unul dintre caietele sale, pe lângă alte câteva creaţii folclorice, culese de la soldaţii din Regimentul II de graniţă Năsăud, între anii 1792-1794, o veche variantă a Mioriţei, desemnată cu sintagma „varianta de la Năsăud”, care este acum intitulată, după primul vers „O mioară năzdrăvană”. Această creaţie populată românească este importantă nu doar pentru vechimea sa ci şi pentru cele trei aspecte: cultural-istoric, ritual-etnografic şi documentar-poetic.
„Mioriţa se întâlneşte în toate regiunile locuite de români şi nicio altă creaţie folclorică nu s-a bucurat de o asemenea popularitate”… zice Mircea Eliade.
Creşterea oilor, precum şi transhumanţa, obicei milenar, l-a impresionat şi pe Mihail Sadoveanu, când a scris „Baltagul”. Eu nu vreau să fac o analiză literară a creaţiei folclorice, ci aduc în zilele noastre, mult mai aproape, un obicei pe care nu l-am mai întâlnit în alte regiuni, şi anume: „bătutul căldării”,
Invitaţi fiind la Dumitra, la stâna lui Mihăilă Ciont, am străbătut drumul într-o căruţă numită de vizitiu „ştraif”. Doi cai roşii, îngrijiţi bine, blânzi, mergeau la pas.
Deşi aşteptam o ploaie cu descărcări electrice, de Sfântul Ilie, ziua a fost frumoasă, cu soare şi vânt răcoritor.
De jur-împrejurul stânii frumuseţi de neimaginat şi cer senin albastru acoperă pâlcul cu cele 842 de oi păzite de 15 câini.
Printre invitaţi se numără şi un cetăţean austriac, plecat de mic cu părinţii, din Dumitra. Nu vorbeşte româneşte, dar iubeşte pământul românesc. Are 81 ani. Priveşte cu nesaţ peisajul din jurul stânii.
Baciul Ionică Bârte, om la cincizeci de ani, aşteaptă musafirii pentru a pune la ceaun o oaie stearpă şi grasă. Pe un suport în formă de cruce, brânza proaspătă, aşezată în tifon, plânge cu picuri de zăr. Flăcări cu limbi albastre şi portocalii, ies de sub ceaunul pregătit pentru ospăţ.
În timp ce un cioban „dezbracă” oaia sacrificată de lână, ce zice cu mâhnire că nimeni n-are nevoie de pieile de ovină, baciul Ionică adaugă:
- Fără agricultură şi fără animale nu se poate trăi!
În ceaun sfârâie ceapa şi slănina, tăiate mărunt. Vin la rând bucăţile de carne, condimentele şi la urmă cartofii noi.
Mâncarea din vârful muntelui, proaspătă, amestecată cu lingura de lemn are alt gust decât cea din oraş. Cât timp gulaşul bolboroseşte pe foc, baciul Ionică adună laptele muls pe loc, proaspăt, de la ciobani, îl strecoară de impurităţi şi ne face o demonstraţie „pe viu” cum obţine caşul şi urda. Adaugă praf de „cheag”, cumpărat de la farmacie, cam un sfert de linguriţă la cincizeci de kilograme de lapte, dizolvat în prealabil într-o cană cu apă rece, de izvor. Îl lasă o jumătate de oră la odihnă, apoi îndepărtează „străgeata”, zărul adunat.
Amestecă brânza obţinută cu un fel de tel din lemn, numit „jintălău”.
După o altă jumătate de oră, baciul bea o gură de „jinars”, strigând: „Să trăiască cin’ l-a adus şi să crească cin’ l-o pus!”
Apoi, cu mare grijă amestecă pe fondul „budăcii” în stânga şi în dreapta încă 3-5 minute.
Iubeşte meseria şi o face cu pasiune, după spusele lui „încet şi cu treabă bună”.
La masa îmbelşugată, cu castroanele aburinde de gulaş, caş, urdă şi jintiţă, participă o comisie din Dumitra, care fac recepţia celor două izvoare găsite de Mihăilă Ciont şi a celor 10 halăuri construite cu tuburi de captare. Apa e rece, potabilă şi pentru animale şi pentru oameni.
Din comisia prezentă de la Asociaţia de animale din Dumitra au făcut parte: Ortace Teodor, Năstuţa Dinuţ, Alexandru Nicolae şi Ileni Nicolae.
Aproape de sfârşitul chermezei, când limbile celor din jurul mesei s-au dezlegat, cu câinii sătui, păzind invitaţii, baciul şi Mihăilă Ciont, împreună cu doi ucenici tineri şi puternici, pe un soare arzător, înconjuraţi de câinii ciobăneşti, au început să bată căldarea însoţiţi de cuvintele: „Noi suntem primaşii… Am câştigat, Dumnezeu ne-a ajutat, la oameni primii brânza am gătat de dat!”
Acest obicei arhaic ne oferă un subiect de reflecţie care trebuie consemnat, nu doar în documente şi care ne arată că există nu doar conflicte pastorale ci şi un profund act de cinste şi hărnicie ce caracterizează poporul român.