„Sfeșnic în rugăciune”

Este titlul cărții de poezie, apărută recent, în cadrul Proiectului cultural-artistic „Noi vedem cu inima”, derulat de Asociația Obștească „Mereu Aproape” din Chișinău. Autor: Traian Vasilcău
Pe coperta a patra el se recomandă astfel: „a răsărit la 2 aprilie 1969” Satul natal se numește Viișoara, din raionul Edineț, Basarabia.. Este absolvent al Facultății de Istorie și Etnopedagogie a Universității de Stat „Ion Creangă” din Chișinău, membru al Uniunii Scriitorilor din România și Moldova, director al câtorva proiecte cultural-artistice și președinte al Societății Culturale „Pasărea Phoenix”.
Și acum, o dată impresionantă în bibliografia sa: A editat 39 de cărți, la Chișinău, Iași, Alba Iulia, Arad, Craiova, Timișoara, București și Ottawa. Despre cartea cu titlul de mai sus poetul notează că a avut „oblăduire de sfârșit” (adică postfață) din partea prestigioasei poete și eseiste Irina Mavrodin
Ceea ce observa doamna Irina Mavrodin la o care a poetului de acum 5 ani, se confirmă și acum: poezia lui Traian Vasilcău se construiește pe relația rugăciune/poezie, fiind „superbe poeme rostitoare/rotitoare de mister divin”, rugăciunea proclamând „gloria unui Demiurg în fața căruia poetul (artistul) se înclină cu umilință și adorație, știind că niciodată nu va putea rivaliza cu el.”
Când uneori întâlnești (zise ) poeme de lungimi kilometrice (semn al lipsei de măsură), ei bine, în volumul acesta se remarcă nu puține texte de un lirism lapidar, sau gheizere ce țâșnesc dintr-un pământ viu.
Ei bine, spre edificare:
„Secunda-mi ajunge, /Vă las vouă ora, Din ea să refaceți/ Veacul tuturora.”
„Mori în mine viața toată/ Și în Domnul – niciodată.”
„Mi-a-mbrățișat tot trupul lumânarea, / Mă leagănă în brațele-i și zic: / „Din tronul suferinței nu abdic.” / Îmi dă săruturi, cât nu vede zarea, Da-n zori se duce suspinând din greu, / În gazda ochilor lui Dumnezeu.”
„Murire, tu, ce-mi știi îmbrățișarea, / Veciei mele fii moștenitoarea.
Și acum, trei strofe dintr-o poezie dedicată memoriei lui Grigore Vieru:
„Vântul cosește zarea de otavă,
Dar în privirea lui foșnesc cocori,
Ducând pe-aripi istoria bolnavă.
Eternitatea-n voi culege flori.

O, el e-un crin pe care-l scapă cerul,
Rugându-ne să i-l întoarcem cânt.
Deschideți geamul, a-nflorit Vieru,
Frumos ca un poem doinit de vânt.
(...)
De-acum va fi să fie numai cânt
Și mâine-n zori, trezind oarbe morminte,
La braț mergând, pământ lângă pământ,
Ne-om duce-n templul său nins de cuvinte.”
(Nins de Cuvinte)

Și totuși, nu mă rabd să nu închei cu câteva versuri dintr-un volum anterior al lui Traian Vasilcău:
”În orice zi mă nasc și mor întruna, / Și iar mă nasc să mor și să-mplinesc / Condiția neantului continuu, / Pe care-l birui și Te preaslăvesc.”

Comentarii

10/09/14 23:03
Traian Vasilcau

Mulțumesc, iubite coleg din "RĂSUNET!"

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5