ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 BISTRIŢA LA 50 DE ANI: MAI TÂNĂRĂ CA MINE, TÂNĂRĂ MEREU

Nostalgie e puţin spus atunci când gândurile mele se întorc în timp spre un loc, spre o lume în care mi-am descoperit... lumea din care destinul meu şi-a deschis orizonturi.
Şcoala Generală Nr. 1 din Bistriţa e acest loc în care am descoperit ce forţă au cuvinele, câte taine ascund şi cât de minunat e să încerci să le descoperi.
Era în 1969. Odată ca niciodată!
Părinţii mei reuşeau să-mi împlinească un vis care începuse se ne confişte zborul nostru, al celor „de la ţară”: obţinuseră transferul meu de la Şcoala Generală din Chintelnic la Şcoala Generală Nr. 1 din Bistriţa. Era şcoala spre care veneau dinspre satele din jurul Bistriţei, elevi dornici de performanţă, care trebuiau să-şi depăşească şi condiţia apartenenţei lor sociale, dar şi să facă eforturi suplimentare, pe care le presupunea o navetă cu trenul, cu „deşteptarea” la ora 5 şi cu întoarcerea după 16,30.
Totul avea un preţ, dar mulţi dintre „navetiştii” de atunci au adus prestigiu şcolii, prin rezultate imediate şi prin cele realizate în timp.
Am dat şi eu atunci tot ce-am avut mai bun în mine, dornic să confirm rezultatele fratelui meu mai mare, Grigore Băciuţ, care se impusese prin rezultatele sale în elita şcolii.
Doi ani şcolari, 1969-1970 şi 1970-1971, am fost şi eu elevul, pe atunci, Şcolii Generale Nr. 1. Ajunsesem într-a şaptea B, având dirigintă pe tovarăşa Maria Ghingheli şi profesoară de limba şi literatura română pe tovarăşa Maria Drăgan. Doamne, însă, Doamne (cu majusculă!) amândouă. Şi colegi admirabili: Mircea Panait, colegul meu de bancă, Mircea Garaz şi Gabriela Florescu, Cristina Cepănaru – premianţii clasei, dar şi colegii mei de la Chintelnic, Mariana Muntepop şi Liviu Sebeştean. Mi-i amintesc pe toţi, cu locurile fiecăruia în bancă, de parcă ar fi fost ieri ziua despărţirii, deşi cu mulţi nu m-am mai văzut de peste patru decenii, purtându-i însă mereu în sufletul meu, având pentru fiecare un gând bun, pe măsura căldurii cu care m-au înconjurat şi înţeles atunci, mai ales că în aprilie 1970 rămăsesem orfan de mamă.
Imaginea emblematică a acelor ani persistă în conţinutul unui singur termen: exigenţa. Directorul şcolii, prof. de matematică Pavel Purcelean, impunea respect şi, poate, transmitea şi puţină frică. Ceea ce nu ştiam noi atunci, dar am realizat mai târziu, era că trebuiau puşi în armonie sute de copii din noul cartier Viişoara, dar şi din satele dimprejur. Şi fără exigenţă ar fi fost greu de ţinut lucrurile sub control. Nu vreau să fac niciun fel de comparaţie, fiindcă, din păcate, n-am mai intrat în şcoala mea din 1971, dar atunci se făcea şcoală. Cu învăţătura nu era de glumit.
La cincizeci de ani, o şcoală se poate considera tânără. Avantajul ei e că, oricât de mulţi ani va adăuga în actele ei de identitate, va rămâne mereu tânără prin cei care-i vor păşi pragul.
Istoria unei şcoli se scrie cu oamenii ei – dascăli şi elevi.
Fiecare are partea lui de contribuţie la această istorie. Nu ştiu câţi dintre absolvenţii şcolii au devenit oameni de cultură, între alte nobile profesiuni.
Se pare, totuşi, că sunt singurul care poate pune în rafturile bibliotecii şcolii un număr important de cărţi – peste şaptezeci – spre mândria şcolii şi a fostului ei absolvent.
Într-un fel, biografia mea literară îşi leagă începuturile de această minunată şcoală. Primele mele poezii le pregătisem atunci, la îndemnul profesoarei Maria Drăgan, pentru un concurs literar, la care nu am mai ajuns să particip. Dar de atunci, am rămas în competiţie, nu cu alţi scriitori, ci cu mine însumi, încercând să fiu în fiecare zi mai bun decât în ziua precedentă.
Gândul meu e să ajung într-o zi, din nou, în clasa mea de la etajul I, să mă întâlnesc cu colegii de-atunci, cu cei de acum, cu cei care mai cred în forţa miraculoasă a literaturii.
Până atunci, „La mulţi ani”, şcoală dragă, cu ai tăi toţi elevi şi oameni care au slujit-o de-a lungul timpului, cu credinţă, cu devotament, cu profesionalism.
NICOLAE BĂCIUŢ
Director, Direcţia pentru Cultură, Mureş